cerându-se ascultate,
Am tăcut în pumni, încleștându-mi ființa,
Vreme de un poem-
Singurul poem poate...
Lacrimile mele erau cea mai firească
Întâmplare a întunericului;
Nimeni nu știa că înțeleg
Tot ceea ce îmi luau cu voia mea.
Gâtuindu-mi singură visele,
Cu mâinile pline de sângele copilăriei,
Era de fapt felul în care
Alesesem să mă pedepsesc pentru tăcere.
Se întâmpla să fiu fericită când veneam de pe imaș-
Aveam mâinile înroșite, pline de pâmânt.
Erau urmele lanțului care atârna
De inima copilăriei, și nu știam,
Trăgeam de el, mă smucea, dar nu mă dobora niciodată.
Zile întregi, eu cu mâinile mele, am priponit copilăria.
Cu piatra am bătut în ea-
Îmi băgam copilăria în pământ,
Apoi, în drum spre casă,
Cu riscul unei groaznice mustrări,
Mă așezam pe treapta din cărarea care ducea
Către un drum închis atunci ochilor mei,
Tremurând.
Treapta era sculptată de pași- Desculț mergeam mereu să leg copilăria.
Când ploua puteam să mă deschid.
Păstram în ființă o putere care mă copleșea cu lacrimi și cu ură-
Tăceam și plângeam.
Târziu am aflat că era de fapt Iubirea, care se elibera,
Când trupul meu nu o mai putea ține-
La cum se zbătea.
Nu știam că voi avea vreodată dreptul să fiu eu,
Să pot rupe lanțul de la gâtul copilăriei,
Să zburd odată cu ea.
Acasă mă aștepta ghilotina.
Întrarea în curte îmi reteza
Jumătate din inimă și jumătate
din privire.
Îmi deveneam sosia pustie pe dinăuntru-
O durere de nedescris îmi îmbrăca trupul;
Începeam să-mi spăl mâinile însângerate.
Cu gestul unei mângâieri violente,
mutilam fiorul inocenței.
Copiii crescuți la țară,
Sunt singurii paji
Credincioși ai Domnului.
Ei niciodată nu se pun înaintea pământului.
De sub pământ,
Scriu și poemul acesta-
Am intrat să salvez copilăria.
Să-mi spuneți dacă e bine...
©Luminița Amarie
