Din lut sunt zămislită, și cât iubesc pământul!Tăcerea-mi monahală, adeseori abis.
Din dragostea de viață, mereu sculptez cuvântul
Și vă privesc în ochi, din negură de vis.
Mi-e viața nebunia, tumult ca o beție!
Mă-mbăt iubind și piatra pe care toți strivesc.
Și zborul meu sălbatic, doar prin văzduh mai știe,
Un drum să ți-l croiască, și-apoi să zăbovesc.
De am știut vreodată, vreun suflet să învii,
E doar fiindcă iubirea - iubirea-i peste tot!
Iar zeii pot să sape, noi rămânem copii,
Eu am să scriu cu gândul chiar de n-am să mai pot!
De nopți întunecate să nu vă fie teamă,
Doar știți că-n întuneric mereu doarme lumină.
Și liniștea din beznă mereu să luați în seamă,
Apoi precum fac îngeri, dormiți sub lună plină.
Acum mă-nchin la taine din suflet izvorâte,
Pe care mi le dați făcându-mă să scriu,
Voi suflete albastre, adesea mohorâte,
Prin sufletele voastre, renasc eu din pustiu!
© Luminita Amarie
