După apusul tainei din lumină

Cu alți ochi văd trecătorii
Cu alte mâini îmbrac veșmintele
Ce-mi cad pe rotunjimea umbrei
Cu brațele unui prunc îmbrățișez
Aerul crescut din urma ta

Cu alt trup dorm
Cu altă voce te strig
Cu aceeași inimă tremuri în mine

Pe aceleași drumuri rătăcesc
În altă limbă lăcrimez
Culeg pietre ușoare precum penele de porumbei
Din copilăria mea
Și le îngrop în nisip

Înmormântez clipa plecării tale

Soarele îmi înnegurează privirea
Florile au secat pe marginea fântânilor
Ceasul a încremenit ora
Oamenii sunt prea bogați să fie fericiți

Aceeași carte citesc
Altele îi sunt acum cuvintele
Greu, sufletul meu cere apă
Mută, carnea mea scânteiază
În amintirea ta
Temător, glasul meu șoptește
Nopții bucuria
Cu care mi-ai venit
Cu care mi-ai rămas

Cu inima unui pui de pasăre te-am iubit
Un sânge neînceput aleargă-n răscrucea
Drumurilor din mâinile mele
De când în mine
îți crești tu florile luminii

Din apa ta am băut
Din pâinea ta ai rupt
Mi-ai dat din tine


Caut să te-ntâlnesc în liniștea acestei depărtări

Cu unghiile dezgolesc pereții de întuneric
Argintul din cenușa cupei noastre sângerează

Adun icoane, mir și tămâioară
Caut cărbune să scriu poemul acesta
Care se zvârcolește în mine
Precum credința ce ți-o port
De când am devenit cântecul tău

Femeia celui care tace piatra.






©Luminiţa Amarie