Mereu când îmi pierd echilibrul, când parcă aș sparge clepsidra
timpului, când nu mai am răbdare și nu mai suport rutina vieții, mereu
apari tu în gândurile mele... ca o scăpare.
Când zilele îmbracă identice întâmplări, când ochii mei sunt pustiiți de
fluturi, când în tălpi îmi zvâcnește oboseala și trupul nu-mi înțelege
neputința, când nu am glas și te închid în inima mea cât eternitatea,
mi-e dor de vocea ta, de gândul tău, de tăcerile și de abisul privirii
tale.
Doar tu mai reusești să mă aduci acasă, doar gândul tău fulgerător de
simplu aprinde în mine scântei de sânge și licăriri de viață trezind de
nicăieri o nesfârșită chemare către povestea noastră, o poveste ca o
neimaginată iluzie, o poveste ca o înmormântare de pedepse și o
renaștere din cenușa despărțirilor tăcute, îndepărtărilor asumate.Nu știu de unde să te iau, nu știu de ce mereu mă abandonezi la umbra lipsei și a slăbiciunii, a neputinței de-ați cere să-mi rămâi, nu știu cum pot primi absența ta atât de firesc, nu știu cum să aud numele tău, pe cine să întreb dacă respiri aerul meu, dacă ți-e bine, nu știu dacă ești oriunde ai fi, nu știu și asta stârnește în adâncul sufletului meu o nesfârșită tânguire.
Cui să-i spun să aibă grijă de tine, de liniștea ta, de depărtările tale, de tăcerile tale?
Pe cine să întreb dacă ai somn, cui să cer să-ți pună apă în pahare și mai ales, cum să fac să te privesc în taină?
Nu ți-am mai scris demult, sunt zile în care te-aș urî, zile în care te-aș uita sau te-aș dizolva lăsându-te în bătaia vântului, nemaicăutându-te, nemaichemându-te vreodată.
Apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum ai fi fost acolo dintotdeauna, apari în mintea mea, în sufletul meu, în zilele și în nopțile mele pentru a-mi răscoli liniștea și a-ți regăsi locul.
Aș vrea să știu că poți primi povara unei mari iubiri, aș vrea să pot privi la anii mei fără tine ca la singura mea pierdere, iar la cei ce vor urma în preajma gândului că ești ca la întreaga mea reușită de a fi.
Nu poți să ceri cuiva să-ți aparțină, nimic nu i se cuvine nimănui, dar nimic nu poate împiedica iubirea să se întâmple.
Plecările tale, tăcerile tale solide ca un imperiu ferecat cu lacrimi și verigi de sânge, tăria ta de-a fi unul și mereu același în preajma oricărui obstacol, oricărei furtuni de întâmplări, naturalețea ta ca verdele de acasă și luciditatea ta în fața tuturor acestor întâmplări la care ambii de pe orizonturi diferite luăm parte, toate aceasta mă fac să îți simt fiecare bătaie a inimii ca și cum ar fi a mea.
Iată-mă departe, iată-mă uitând deseori cine sunt, iată-mă pierdută printr-un oraș pe care nu poți să nu-l iubești, iată-mă iubindu-te cu plecările și întoarcerile tale iluzorii, fără definiție și mai ales sfâșietor de limpezi, dar mereu cu tine, mereu în mâna ta, așa cum dealtfel este cel mai simplu și mai pur.
Scrisoarea mea de dor, de dragoste, de oboseală și întrebări ce nu-și cerșesc răspunsuri se încheie aici.
Mă tem că nici măcar ea nu te mai poate înlocui în vreo măsură.
Te vreau aici în tumultul creației și-al existenței mele.
Vino și pleacă din nou, vino și rămâi pentru totdeauna.
Un DA șoptit pentru tot restul vieții.
© Luminița Amarie
