doamne
genunchii mei sunt tociți de-atâtea secunde goale în fața
cărora am căzut
și totuși această fotografie
ca o amețeală după prima noapte
de dragoste
această fotografie în care eu
mă văd cu ochii tăi
această fotografie în care s-a
surprins motivul existenței
mele
îngălbenită de ani
ruginită de lacrimi
zgâriată de priviri
judecată de oameni
atinsă de mâini care
apoi au luat forma aripilor
această fotografie
e ca un bun rămas
ca un adio împresurat cu flori negre
pe alb
un alb arămiu care parcă are urmele lacrimilor
zâmbetelor
încruntărilor
această fotografie care este o mărturie peste timp
care nu are timp
nici glas
care nu are decât o privire
ca un ecou de clopot
ca un bun rămas târziu
și de neînduplecat
un bun rămas în
eternitate
acolo
în ochii mei din clipa aceea
ce nu o poate mutila nici măcar timpul.
© Luminița Amarie
Alte poeme
