Câtă frumusețe și necunoscut există în emoție.
Cât mister și abis.
Cât freamăt, câtă împlinire și câte răspunsuri.
Câtă culoare există în neant.
Câtă muzică există în tăcere.
Cât de profund simt crescând în mine viața, iubirea, mirarea, acceptarea prin simplul fapt că respir apa și cerul.
Nu știu unde merg, nu știu pe ce drum sunt, nu știu dacă e drumul meu căci nu eu l-am ales ci doar mi-am urmat pașii, mi-am urmat chemarea, mi-am ascultat destinul, mi-am închinat mirarea.
Cât freamăt, câtă împlinire și câte răspunsuri.
Câtă culoare există în neant.
Câtă muzică există în tăcere.
Cât de profund simt crescând în mine viața, iubirea, mirarea, acceptarea prin simplul fapt că respir apa și cerul.
Nu știu unde merg, nu știu pe ce drum sunt, nu știu dacă e drumul meu căci nu eu l-am ales ci doar mi-am urmat pașii, mi-am urmat chemarea, mi-am ascultat destinul, mi-am închinat mirarea.
Nu știu nimic în afara faptului că tu exiști și mi-e bine să știu că ești undeva, că respirăm același aer, că bem aceeași apă, că avem aceleași nopți, aceleași zile, același eu.
Uneori realizez că sunt departe, că intru în stări din care nu mai pot ieși, dar fiind și tu acolo nu mai caut scăpare din niciun fel de profunzime a ființei oricât de înspăimântătoare ar fi aceea.
Nu mă mai feresc, mi-e bine cu mine, simt că nu există motiv pentru care să exiști dacă el nu împarte iubire, dacă nu inspiră candoare, dacă nu acceptă simțirea și durerea acestei vieți.
Ești în spaimele mele
Ești în bucuriile mele
Ești în simplitatea vieții mele
Ești în poezia mea
în poezia noastră
Am crezut că am trăit toate tragediile acestei vieți, din durerile pe care le-am petrecut, din pierderile pe care le-am suportat, din eșecurile ce mi-au fost date, din tristețe sau despărțire, dar nu, nu există durere mai mare decât iubirea.
Poți muri, toți murim.
Unii mor frumos, închid ochii încet, ba chiar privindu-și sufletul plecând, alții nu, alții suferă chiar și pentru moarte.
Ei bine, mie iubirea mi se pare chiar așa, un fel de tortură înainte de a-ți primi pedeapsa capitală, pedeapsă care te scapă de chin, durere de acest destin fatal al existenței.
Dar ce dulce venin!
Ce frumos să simți cum pierzi controlul asupra tuturor stărilor trupești, să-ți tremure sufletul, trupul, să simți pământul vibrând... să-ți deschizi sufletul și să privești cum din el se desprind păsări albe, păsări negre...
Ciudat, și poate chiar banal, pueril, naiv, cine știe ce aiureli îndrug eu aici,... dar asta simt.
Fericirea care izvorăște din iubire, poate să doară atât de mult încât să simți că îți strivește ființa, eul chiar, dar lipsa acestei suferințe te aseamănă unei umbre fără nici un fel trecut, unei frumuseți fără nici un fel de puritate, tandrețe, sensibilitate, transparență, fără acel verde viu...
Și iar am scris despre iubire.
Tu
© Luminița Amarie
