Scrisoare albă (jurnal) XXXVI

Paris 5 Iunie 2013 01:41 pm

Sfârșitul nu te va întreba niciodată dacă poate veni.

Când pierzi bucăți din tine înveți să trăiești (dacă mai trăiești) cu teroarea sosirii inevitabilului sfârșit a ceea ce încă mai păstrezi.

Îmi amintesc hilarele mele îndrăgostiri, atunci când se întâmplau extazul copilăresc lua locul maturității și uitam de mine.
Mă aruncam precum o nălucă în abisuri ce îmi păreau albastre, dădeam din mine ultima speranță, ultimul vis, singura credință.
Nu am ezitat niciodată, firea mea repezită, graba mea în toate, teama mea că nu voi fi îndeajuns de înaltă pentru a înșfăca fericirea și a-i dărui-o lui, cel care mă Iubea pe mine, cel care mă alesese pe mine, cel care mă vroia pe mine...
Da, mereu cu o naivitate ieșită din tipare, mereu cu o grabă exagerată, mereu oarbă, mereu copila fără vreun reper.


Ce va urma să scriu va fi poate una din multele mele greșeli dar eu nu mă dezmint, dealtfel mereu am spus că eu însămi sunt o greșeală a timpului.


Când nu știi să îți înțelegi ființa te lași purtat de ceilalți, cei care își crează din tine o unealtă spre a închega ceva ce nu poate fi întreg decât unindu-se cumva cu altceva, de unde și neputința noastră de a trăi singuri.
Ei bine, eu mai mereu am fost "un altceva" , mereu m-am lăsat luată de valul greșelilor și mereu m-am înecat.
De-atâta moarte am și uitat ce-i viața.
,,Iubirile" mele, dacă tot m-am apucat să-mi scriu acest jurnal existențial, aceste scrisori prin care încerc să ajung la mine, iubirile mele nu au fost decât niște vagi întâmplări care însă atunci când s-au întâmplat mi-au mutilat mult din ființă.
Eu sunt omul care a făcut parte din categoria celor simpli și nebăgați în seamă.
Pe mine nu m-a învățat nimeni nimic despre prețuirea de sine așa deci m-am trezit un om mare care are dreptul să decidă pentru el, să aleagă pentru el, să trăiască pentru el ( cea din urmă variantă am cam confundat-o cu trăirea pentru altcineva) și care habar nu are despre ce e vorba în viața aceasta așadar învață trăind tot.
Trezindu-mă singură în fața mea nu am știut ce să fac dar am mers mereu înainte chiar dacă drumurile acelea duceau de fapt înapoi.
Nu am regretat o clipă trăirile mele, nu m-am lepădat nici măcar în gând de trecutul meu, nu am negat niciodată că am trăit oamenii pe care toată lumea îi vedea altfel decât eu, nu, eu nu m-am ghidat pe nimic decât pe mine.
Greșelile îmi sunt poate cele mai mari reușite căci iată din mine au început să crească un fel de aripi care nu se văd dar se simt, cel puțin așa ar spune unii... și mi-e bine în nopți precum acestea în care doar eu și liniștea nopții mai putem împărți acest moment simplu perfect în care (îți) scriu,
Nu, eu nu regret nimic din treptele pe care le-am urcat, trepte direct proporționale cu nereușitele mele.
Acele întâmplări au făcut din mine ceea ce sunt astăzi.
Un vulcan în care apa este rece și limpede.
Lava s-a oprit din fierbere dar cărbunii mocnesc, mereu în gardă, mereu gata să izbucnească chiar dacă mă tem că de demult scânteia nu a mai fost aprinsă de nimic.


Nu mă feresc să spun că singurul război pe care îl port este cu mine însămi, nu ascund faptul că nu mai am nici o dorință, nu neg faptul că nu-mi mai bate inima de demult în fața cuiva mai mult de 5 minute, da... toate acestea ca plată pentru toți anii în care am trăit pe marginile prăpăstiilor, pe frânghiile de in, pe butucii înfloriți ai promisiunilor și planurilor care nu erau decât iluzii,
care nu erau decât reflecția neputinței mele.
Au fost ani în care un cuvânt cald m-ar fi putut răpi pentru totdeauna, dar nu, nu am plecat din mine.
Acele zdruncinări nu au făcut decât să mă aducă la locul meu, aici, în mine.
Visele mele simple mereu realizate sau organizate pe jumătate.
Mereu cu un pas înaintea sufletului meu care (săracul) vroia altceva... greu am reușit să-l înțeleg, mult a plâns văzând atâtea morți, atâtea căderi, atâtea lacrimi și-atât de mult noroi.
Oamenii nu vor ști să se despartă niciodată, nu vor reuși să lase niciodată curat locul în care au fost unul, nu vor putea. Cei care pot sunt puțini dar sunt cu desăvârșire cei mai puternici.
Părerile mele de rău s-au preschimbat astăzi în mândria unui trecut asumat.
De ce aș denigra ceva ce odată am susținut că iubesc?
Ar fi ipocrizie curată, ar fi o lașitate de nedescris, de aceea nu, eu nu-mi reneg identitatea sufletească.


Am început să scriu aceste scrisori de dragoste adresându-le lui, el/ea fiind acel cineva pe care îl căutăm fiecare din noi, am început să i le adresez și așa cum mereu fac lăsându-mă sorbită de simțire
începusem chiar să cred că el există.
Poate că da, poate că există, poate că este acolo undeva citindu-le și trăind lângă mine această poveste care se intitulează viața mea, poate că nu va apărea în fața mea niciodată așa cum poate va apărea odată și-odată să-mi trezească fiorul și să-mi aducă aminte cuvântul pe care nu l-am mai rostit de mult, de mult prea mult timp, sau poate că nici nu l-am rostit vreodată ci doar l-am imitat.


Este ciudat, ceea ce mi se întâmplă vine de undeva de dinafara sferei pământești și nu-mi pasă deloc că vor exista mereu ființe care să arunce cu noroi în minele meu.


Ce amestec scrisoarea mea din această noapte!
Nu știu de ce am scris-o.


Mi-am adus aminte pur și simplu că de o vreme nimeni nu mi-a mai furat din vise, că nu mă mai îndrăgostesc aparent și că simt în mine o putere care ar putea recupera într-o secundă toate momentele petrecute în amăgirea vieților mele.


De aceea simt și o tristețe nemărginită care mă scufundă în adâncul meu de unde mă tem că nu voi ști să mai ies decât în armura indiferenței, cu ochii închiși, cu mâinile pregătite să oprească orice ființă ce mi-ar apărea în cale.


Și mai ales, mi-am adus aminte că nimeni nu a reușit să mă mai facă să rămân.
Totuși, de ce simt că e acolo și mă știe?
O fi închipuirea mea adesea de dincolo de hotarele oricărei imaginații sau poate doar certitudinea că există, cine știe...


Da, mi-e deajuns să știu că există cineva care nu va face decât să apară pentru a-mi lumina existența și care mă va dezlega de aceste tăceri.


Mi-e dor totuși să spun... te iubesc.


©LumINiȚa AMaRIe                                                Scrisori albe