Mi-aș pregăti la umbra unui tei,
Un pat de lut, să-mi cânte-o mandolină,
Și m-aș gândi atunci la anii mei.
La anii mei ce au trecut ca vântul,
Iubirilor ce-o clipă au durat;
Când am umbrit trăirea cu cuvântul,
Când am rămas, în loc să fi plecat.
La zilele-mbrăcate în lumina,
Fiorilor ce se-oglindeau pe chip,
La nopțile ce mi-au umbrit tulpina,
Când mă mințeam că-n mine mă-nfirip.
La casa mea de lemn, dărăpănată,
În care zmei de aur huzuresc,
Copila ce eram nevinovată,
Femeia ce-ncepeam să împlinesc.
La mâinile de apă, ce curate
Au devenit de-ndată ce-am privit
Icoanele cu lacrimi împăcate,
Părinților ce-n taină s-au iubit.
La nopțile pe câmp, la gura lunii,
La un sărut ce fruntea mi-a sfințit,
Când nu vedeam nămol în ochii lumii,
Când nu știam ce-i omul părăsit.
La zorile cu aur logodite,
La tatăl meu, un sfânt, un om muncit,
Privirile în suflet pironite,
La mama mea, lumina unui schit.
De-ar întreba tristețea când să vină,
Într-un pahar mi-aș pune doar venin.
I-aș spune: "Știi, venirea ta senină
M-a ajutat să fiu și să devin".
© Luminița Amarie
