Pierduta mea comoară,îmi duc zilele ca pe niște vestigii, camera mea (o odaie împrăștiată plină de miros de cafea și cărți vii) e singurul loc care îmi știe pe de rost nopțile ce vor veni.
Prin vitraliile inimii mele sunt locuri unde lumina nu a pătruns.
Să fie acela locul în care tu te-ai adăpostit?
Ți-aș scrie azi despre vid, despre cum te găsesc în el, despre cum plutim în el, despre cum ne privim în ochi ținându-ne de mână deasupra unui hău în care lacrimile ni se preschimbă în lumină sau poate în flăcări ... nu știu.
Ți-as scrie și despre momentele în care mă rup de lumina sau întunericul pe care toți îl vedem, îl simțim, îl trăim.
Despre atunci când mă dăruiesc vidului meu, căderilor mele, adâncurilor ființei.
Atunci, dragostea mea, atunci nu aș mai scrie nimic, nu m-aș mai mișca, nu aș mai respira, cred că aș înceta să exist.
Atunci găsesc în mine locul tău, gândurile tale, durerile tale.
Atunci mă înfiori, atunci mă aduci la viață, atunci tu trăiești în mine, atât de prezent, atât de puternic, atât de tu.
De multe ori ne întrebăm dacă existăm, dacă întradevăr ființa noastră este ceea ce noi vedem în oglindă, ei bine, eu cred că nu, eu cred că existența noastră aici este o simplă stare palpabilă, o continuă degradare care poate murdări (chiar murdărește) sufletul, adevărata noastră existență e în noi și puțini sunt aceia care reușesc să o cunoască, atingă, accepte.
Un suflet nu poate fi materializat.
Cum poți îmbrățișa genunea sau zenitul dacă nu cu întreaga ființă care vibrează la unison cu un alt suflet, acea ființă fiind ca un foc invincibil ce se dizolvă în aer sau vibrează pe sub pământ.
Când trăiesc aceste stări de vid, de abis înflăcărat, nu mi-e teamă, știu că dincolo de toate ești tu, esența prăpastiilor mele sufletești, lumina vitraliilor întunecate, adevărata mea ființă.
E târziu acum, trebuie să plec, să mă rup de vid, să deschid ochii și să port crucea zilelor, nopților, anilor, fără frică de cădere.
... da, cred că lipsa, dorul, durerea, căderea în gol te fac mai puternic, mai demn să-ți privești neantul în ochi.
Iubindu-te din abis,
Eu.
© Luminita Amarie
Citește și:
Scrisoare albă I; Scrisoare albă II; Scrisoare albă III; Scrisoare albă IV; Scrisoare albă V; Scrisoare albă VI; Scrisoare albă VII; Scrisoare albă IX; Scrisoare albă X; Scrisoare albă XI; Scrisoare albă XII; Scrisoare albă XIII; Scrisoare albă XIV; Scrisoare albă XV; Scrisoare albă XVI; Scrisoare albă XVII.
