Privește pasărea aceea

Cum se face că anii trec strecurând

în noi picături din
seva altor ființe?
Trezindu-ne însă mereu goi.
Cum se face că dintr-un trup atât de mic
lipsit de puteri omenești
o colosală
o nemărginită iubire
crește sfidând imperiul
iluziilor?
Dar care sfâșiat de arșița dezamăgirilor se roagă să moară.
Cum se face că nopțile nu-și mai găsesc adăpost
în ochii care nu încetează
totuși
să viseze la întunericul facerii
sublimul tăcerilor neprihănite?
Dar care de atât de mult nesomn delirează spunând
că visul e acum.
Cum se face că fiecare duminică
se aseamănă unui câmp
pe care cresc flori condamnate
să stea în linie?
Dar totul nu e decât o pustietate cât o durere ce nu-și are ecou în niciun spațiu al acestei lumi.


Suntem singuri.
Privește cum pasărea aceea
Privește pasărea aceea...




© Luminița Amarie