de tatăl meu curat
mereu însingurat
de mama mea blândă ca o duminică
Ei îmi spun multe cuvinte
mie mi se usucă sufletul
după liniștea codrului
de-acasă
Ei îmi spun că vor veni zile frumoase
strălucitoare
Mie mi-e dor de umbra mărului din curtea bunicii
De lumina care fâșii fâșii
îmi inunda odaia în fiecare dimineață
De cântecul cocoșilor de munte
Ei îmi arată frustrați podoabe luxuriante
Trupurile lor ca niște vitrine
În care stau expuse inima
sufletul
mâinile
ochii
(toate triste)
Eu le spun că frumusețea e la ea acasă în simplitatea
unui petec de pământ
Ei îmi râd în față cu snobismul unei doamne cu tocuri
într-un lan de grâu
Eu tac și-mi spun în gând
-" Doamne, mai e puțin, și voi îmbătrâni."
© Luminița Amarie
