Stare XXXV

Nimic nu știu
Nimic nu vreau să știu
Toate dezamăgirile
Toate tăcerile
Trăirile noastre dincolo de cuvinte
Corole de flori
zbuciumul din cufărul ființei
Amânări și neputințe le-am transformat
În patimi fără de sfârșit
așteptându-ne
Mereu la împlinirea prezicerii zeilor albi
Știam că ne vom iubi
Știam că niciodată nu vom fi împreună
Și totuși drumurile noastre mereu au dus la același izvor
Aceleași lacrimi ne-au sudat brațele
Mâinile ni le-au unit în ciuda
Lumilor din care făceam parte
Am știut întotdeauna că suferi cu lumină în ochi
Ai recunoscut de la bun început culoarea ta în mine
Nimic nu am știut
Nimic nu vreau să știu
Se întâmplă acum firesc să te găsesc în limpezimea
adâncului înnegurat ce mereu m-a înghițit
În care singură mă aruncam
Dorindu-mi să fiu
singura întâmplare a acestei
Efemere existențe
Creându-mi din mine lumea mea
La ce bun aroganța întrebărilor sărace
La ce bun reproșuri de carton
În tine liniștea mea
În mine zbuciumul tău
Lumea nu înțelege cântecul despărțirilor noastre
Noi niciodată nu am vrut mai mult
Dragul meu, ce să fac eu cu gelozia și cu întrebările
Ce să îmbrac în locul privirii tale
Cui să mă destăinui când nu simt prezența îngerilor tăi
lângă mine?
La nimic nu ajută nimic
Eu știu că nimeni nu mi te poate lua
Nici drumurile nici depărtarile nici trupurile nici măcar inevitabilul
sfârșit
Inima ta a bătut odată în mine îndeajuns încât să te am pentru totdeauna.





© Luminița Amarie