Stare târzie

toate poemele mele
au fost
o încercare de a mă
dezlega
de a-mi asuma blestemul
la umbra căruia îmi petrec singurătatea
și lipsa "brațului din umăr"
am căutat să te iubesc
noaptea pe ascuns
cu ochii la lună
sperând că va începe să plouă cu plumb
să curgă o lumină neagră
peste
petecul acesta de pământ
de forma unui coșciug deja
să acopere orice urmă de om
căci om am fost de vreme ce-am greșit
n-am reușit
am scris cu gândul că te voi salva din mine
am scris ca o femeie
călătorii imaginare și scenarii pompoase
am scris apoi ca o nălucă
am scris ca și când
doar atât mai rămânea de spus
am adunat pietre și cuvinte
din care mi-am făcut o biografie
în spatele căreia îmi ascund
neputința
de a vorbi
de a fi un om normal*

și apoi...
nu sunt eu un om normal* acum când
în loc să ascult marea și să-l sun pe tata
să îl întreb de pomi
de vie și de lemne
eu scriu ca și cum ți-aș vorbi prin semne

mă întreb dar nu schimb nimic.

© Luminița Amarie