Când nimeni nu mai vine să-ți spună c-a ajuns, degeaba se mai face dimineața.
Când nu se mai întâmplă să-ți fie dor de gustul bucatelor împreună,
de nopțile chinuitor de scurte, de un zâmbet fugar, de o tăcere
înăbușită de emoții... dacă toate acestea nu te învăluie decât cuprins
de o tristețe fără ecou, înseamnă că se întâmplă...
Când nu sună telefonul decât să ți se spună "am nevoie"
și nu știi de ce nu poți adormi decât obosit de nimic.
Poveri și întrebări cărora nu poți, nu vrei să le mai simți zbuciumul, nu mai vrei nimic din tot ceea ce știi că poți avea, nu te mai întrebi
de ce e prea târziu pentru tot ceea ce ar fi putut să te salveze. Oricum
ești sigur c-ai pierdut și asta te face să te simți cumva puternic. Ce
paradox!
Iată-te rămas singurul. Cu ochii singuri, privind la această mascaradă singură.
Ai fi putut probabil pleca și tu odată cu viitorul care astăzi ți-e amintire, o amintire vagă de care nu mai poți să te bucuri, de care nu mai ai nici forța de-a te agăța.
La ce bun frustrările, la ce bun regretele, la ce bun toate care au fost și nu au putut să rămână?
Căci nu poți deschide ochii decât văzându-ți sufletul îngreunat de strigăte, decât simțindu-ți ochii plini de pietre.
Ai fi putut, da, atât de multe ai fi putut dar astăzi când este prea târziu nu îți mai spui nici asta, nu îți mai spui nimic de vreme ce nimic nu te mai poate bucura.
Când toate acestea mă cuprind mă întorc către tine, tu, destinatar fără adresă al acestor scrisori, tu, nimic mai mult decât nimicul care mereu, dar mereu m-a salvat de mine.
Iartă-mă. Iartă-mă și du-mă acolo...
Încep să-ți scriu pentru că da, avem nevoie de iubire. Iubirea salvatoare care nu stingherește cu nimic viața celuilalt. Iubirea pe care au scris-o în piatră cei ce au iubit și au ignorat zădarnicia, iubirea care acolo a rămas.
Îți scriu pentru că te iubesc din senin și nu știu, nu vreau să știu cine ești. Îți scriu din egoism, îți scriu din teamă, îți scriu din singurătate, îți scriu pentru a-mi liniști sfârșitul și nu să-ți cer ceva. Îți scriu pur și simplu.
Nici nu-mi aduc aminte când au trecut toate clipele pe care le-am trăit intens, când nopțile mele devin pustii îmi amintesc de tot ce am avut și am lăsat să plece. Să plece, nu să piară. Și totuși, dacă îmi amintesc de ceva o însemna că nu sunt un om singur.
Degeaba.Sunt un om singur. Suntem cu toții singuri.
De-am fi cu toții la fel de puternici pe cât suntem de singuri...
Când nu ne mai rămâne decât să privim în urmă spun unii că s-a terminat. Eu cred că abia atunci începe.
Viața?
Nu știu dacă viața dar cu siguranță moartea.
Și mai știu că moartea nu are sfârșit. Până la urmă acesta este iubirea.
© Luminița Amarie Scrisori albe
