Răzbate strigătul

Sunt cel mai singur om de pe pământ

Mi se spune lumină când tenebrele nopții
Cutreieră imperiul de mătase în care sunt chiar
Maica fiicei care se va naște din zăpadă
Mâinile mele tremură îmbrățișate de flori
Se deschide o fereastră din pieptul meu înrourat
Iata...
O pasăre a dorului se înalță...!
Astăzi sunt frumoasa fiică a Tatălui
Trupul meu cu perle albe este acoperit
Sunt cel mai frumos om de pe pământ
Ochii mei piatră verde poartă în loc de culoare
Plâng din bucurie, plâng cu o tristețe care îmblânzește
Gerul de aur al vitraliilor lumii
Cu iarbă și cu flori de nuc deopotrivă e înmiresmat trupul meu
Pe brațele mele cântă prigorii
Pe umerii mei odihnă găsesc îngerii
Sunt cel mai puternic om de sub pământ
Trupul meu este un arbore cu sângele în floare
Sunt cântecul care țâșnește din crăpătura cerului
Anotimpul meu este târziul pruncului care îmi sărută mâna
Apoi, în năframă de grâu adoarme eternitatea
Se întoarce în vintrele meu care al pamântului este
Sunt cea mai credincioasă creatură cu inimă
Gura mea de iasomie și măceșe
Sărută icoana celor vii apoi fruntea omului
În tăcere mă nasc în fiecare zi
Sunt, Doamne, cel mai mare blestem al apelor negre
Doar cu o atingere totul în urma mea prinde viață
Nuferi din spini, crini din noroi, fluturi din vipere
Iubire aduc unde nimeni nu crede în dreptate
Sunt cel mai veșnic om de pe pământ
Cerul e singura mea scăpare
În fiecare zi îmi privesc sufletul înălțându-se
Aprind o lumânare în numele anilor care vor veni

Sunt cel mai singur om de pe pământ
De aceea cunosc durerea fericirii de-a iubi.





©Luminița Amarie