Negru înrourat e cerul
Se apropie un ultim început
Bocete de prunci își au ecou în casa pustie
Urmele pașilor noștri, aburul tălpilor tale
Maicile îngerilor plămădesc lumina
Plouă cu o ultimă speranță în inima pământului
Ninge pe sicriele din grădinile cu flori
Ah, ce liniște tămăduitoare!
Cu o nostalgie de piatră
Femeia mângâie florile de piatră
Încremenite pe fereastra de piatră
În aerul de piatră
Plânge cu lacrimi de piatră
A venit rândul nostru, dragostea mea...
Ea este o femeie oarecare
Inima ei este o inimă oarecare
Numele ei a devenit cenușă
Spune în șoaptă cuiva nevăzut
Poate o rugăciune, poate o taină
Singurătatea locuiește în ea și și-ar dori o ultimă îmbrățișare
Dar cine să culeagă laurii unei vieți de piatră
Să-i așeze pe trupu-i gol însingurat
Acoperindu-i urmele durerii
Înfășurându-i tristețea într-un giulgiu adânc
Nici timpul nici durerea nici uitarea
În ea nu-și vor găsi în veci mormântul
Iubirea este ca o rană din care cresc aripi
Ea este femeia în care taci tu.
©Luminiţa Amarie
Urmele pașilor noștri, aburul tălpilor tale
Maicile îngerilor plămădesc lumina
Plouă cu o ultimă speranță în inima pământului
Ninge pe sicriele din grădinile cu flori
Ah, ce liniște tămăduitoare!
Cu o nostalgie de piatră
Femeia mângâie florile de piatră
Încremenite pe fereastra de piatră
În aerul de piatră
Plânge cu lacrimi de piatră
A venit rândul nostru, dragostea mea...
Ea este o femeie oarecare
Inima ei este o inimă oarecare
Numele ei a devenit cenușă
Spune în șoaptă cuiva nevăzut
Poate o rugăciune, poate o taină
Singurătatea locuiește în ea și și-ar dori o ultimă îmbrățișare
Dar cine să culeagă laurii unei vieți de piatră
Să-i așeze pe trupu-i gol însingurat
Acoperindu-i urmele durerii
Înfășurându-i tristețea într-un giulgiu adânc
Nici timpul nici durerea nici uitarea
În ea nu-și vor găsi în veci mormântul
Iubirea este ca o rană din care cresc aripi
Ea este femeia în care taci tu.
©Luminiţa Amarie
