Scriu gândul

Din lut sunt zămislită, și cât iubesc pământul!
Tăcerea-mi monahală, adeseori abis.
Din dragostea de viață, mereu sculptez cuvântul
Și vă privesc în ochi, din negură de vis.

Mi-e viața nebunia, tumult ca o beție!
Mă-mbăt iubind și piatra pe care toți strivesc.

Și zborul meu sălbatic, doar prin văzduh mai știe,
Un drum să ți-l croiască, și-apoi să zăbovesc.

De am știut vreodată, vreun suflet să învii,
E doar fiindcă iubirea - iubirea-i peste tot!
Iar zeii pot să sape, noi rămânem copii,
Eu am să scriu cu gândul chiar de n-am să mai pot!

De nopți întunecate să nu vă fie teamă,
Doar știți că-n întuneric mereu doarme lumină.

Și liniștea din beznă mereu să luați în seamă,
Apoi precum fac îngeri, dormiți sub lună plină.

Acum mă-nchin la taine din suflet izvorâte,
Pe care mi le dați făcându-mă să scriu,
Voi suflete albastre, adesea mohorâte,
Prin sufletele voastre, renasc eu din pustiu!


© Luminita Amarie


Alte poeme semnate de Luminita Amarie