- Revista "Arca" ;
- Revista "Luceafărul".
- Revista "Luceafărul de dimineață"
- Dorohoi News
- Revista "Litere"
- Revista "Conta"
- Revista URMUZ
Igor Ursenco- Beatrice întrupîndu-l pe Dante (Post-Argument)
Uneori configurația
urmelor impregnate la un moment dat în spațiul cultural lasă se se
întrevadă, abia-abia, direcția posibilă a pașilor de urmat în creația
personală a creatorului vizat. În cazul poetei Luminița Amarie nu
sunt mai puțin adevărate atît efectele specifice, cît mai ales cele
retroactive, ultimile fiind tensionate suplimentar de un marker cultural
inevitabil pe harta culturală a României: Botoșanii („de pe la
începutul anilor ’90, poetul şi cărturarul turc Ali Narçin a făcut o
pasiune constantă pentru poezia lui Mihai Eminescu. Prin urmare, a venit
la Botoşani şi Ipoteşti de zeci de ori, încercînd să înţeleagă spiritul
locului”, aflăm, de exemplu, din numărul 10/2013 al revistei
tîrgmureșene „Vatra Veche”)! Cel puțin pentru mine e foarte clar faptul
că Eminescu, Nicolae Iorga, Max Blecher, George Enescu, Ștefan Luchian sau Părintele Cleopa − ca să iau cîte un nume consacrat în varii abordări ale Fețelor aceluiași Spirit imobil − sunt
tot atîtea coordonate ontologice care îl condiționează pe orice artist
începător să împingă ștacheta culturală nu mai jos de coordonatele
arhetipale spengleriene.
Citește mai departe...
Lansare internațională de carte la Ibănești.Luminița Amarie își îndeplinește un vis, reușind să-și lanseze și acasă, în Ibănești, volumul de versuri, "Chintesența de a fi".
Zi deosebită pentru locuitorii comunei Ibăneşti duminică, 11 august 2013. Această zi consemnează lansarea volumului de poezii „Chintesenţa de a fi”
a tinerei scriitoare Luminiţa Amarie. Lansarea de carte a căpătat o
conotaţie internaţională, deoarece la eveniment a participat un grup de
tineri francezi implicați în proiectul internaţional intitulat „Nous Jeunes Europeénes en Milieu Rural”.
Zeci de oameni, prieteni, rude, cadre didactice şi oficialităţi au fost
prezenţi la evenimentul cultural care s-a desfăşurat începând cu ora
10:00 la Primăria comunei Ibăneşti.
Cărțile botoșănenilor: Luminiţa Amarie – Poezia fiinţei interioare.
Născută în Ibaneştiul Botoşanilor, cu specializări în
medicină, turism, comerţ şi marketing, trăitoare în Marea Britanie,
Luminiţa Amarie „se reîntoarce” acasă, în 2013, căutând chintesenţa de a
fi: „Azi nu mai ştiu nici rostul, nici urmarea / A ceea ce-am făcut zi
după zi, / Însă scriind încep s-aud chemarea / Şi caut Chintesenţa de a
fi.”Până la această carte, „Chintesenţa de a fi” (Editura Eminescu, Bucureşti, 2013), Luminiţa Amarie publică poezii în volumele: „Destin făcut dintr-un cuvânt” (Editura Singur, 2012); „Lacrimile, dinţii albi ai durerii” (Editura Eminescu, 2012); în „Diaspora online”; „Revista Phonix Magazine”; în Cenaclul literar „Înţelepciune.ro” şi pe site-uri cu specific cultural.
Despre autoare, Traian T. Coşovei, nuanţează: „Poeta străbate un teritoriu, între tăgadă şi speranţă şi disputat intre trecutul asumat şi un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor-trecut se naşte un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării (...) Spirit profund şi puternic, Luminiţa Amarie face dovada unei reale înzestrări poetice ce dovedeşte că realitatea poate oricând deveni sentiment şi sentimentul caligrafie existenţială.” (Prefaţa la volumul „Chintesenţa de a fi”).
Registrele lirice din acest volum sunt foarte diverse. Astfel, lângă „sentimentul ca pretext poetic” şi „nedomolita tristeţe creativă”, „poeta străbate un teritoriu împărţit între tăgadă şi speranţă şi disputat între trecutul asumat şi un incert viitor (...)” (Traian T. Coşovei): „Sunt huma care e sculptată în chip de om visând, / Mă cert cu sfinţi în cimitire, mătănii bat în gând” (Doare atâta simţire) ; „Credinţa şi iluzii, / Amar, apoi dulceag, / Vin, gusturi de infuzii / Şi primul pas pribeag” (Amalgam de simţăminte).
Poezia Luminiţei Amarie are, mai ales, detenta unei „coregrafii” a amintirilor şi o tonalitate a sonetelor: „Sunt omul fără nume, / Femeia fără chip, / Din humă şi cărbune / Încet mă înfirip / Sunt tot şi sunt nimic, / Exist în necuvinte, / Eu cad, eu mă ridic / Sub bolţi o rugăminte.” (Sunt continuarea ta).
„Ştiu o clipă / în care / pe corzile sufletului meu doarme / îngerul unui înger / Atunci sufletul meu / scrie scrisori timpului.” (Ştiu o clipă).
„Chintesenţa de a fi” este un semn al împăcării contrariilor, al armoniei interioare, dar şi poarta de intrare în altarul introspecţiei, căutând departele şi zarea lumii încreate, unde se sfârşeşte şi începe totul : „Viaţa, viaţa, / Paşii, paşii, / Desculţ, desculţ, / Iertarea, iertare, / Pacea, pacea. / Rugul fiinţei de lut - / Până la urmă totul se rezumă la cum ai trăit, / nu la cât. /” (Viaţa).
Din „registrul” cărţii nu lipseşte ideea de iubire: „Te pot iubi ca sfântul, precum o rugăciune, / Te pot iubi năvalnic, să-mi fii capăt de lume / Te pot iubi cu trupul, din mine-ţi fac altarul / La care toţi se-nchină, doar ţie să-ţi fiu darul.” (Te pot iubi).
Faţă de lirica volumului anterior, poeziile ultimei cărţi sunt mai apăsat filosofice, în dilemele şi raporturile conflictuale dintre EU şi SINE, între FIINŢĂ şi OMUL din MINE, atrăgând atenţia şi prin preferinţa autoarei pentru starea infantilă a existenţei, paralel cu acceptarea realităţii de fiecare zi.
Cititorul va încerca o stare de profundă trăire reflexivă, în lectura unor poezii cu o construcţie personală, amintind aici, doar câteva titluri: „Noi, oamenii”, „Duminica inimii”, „Sfinţi părinţi”, „Altarul iubirii”, „Doare atâta simţire”, „Sufletul meu renaşte”, „Elegia tăcerii”, „Trăieşte clipa” sau „Zbor frânt”.
Sentimentală, raţională şi imaginativă, Luminiţa Amarie ne oferă un nou volum care anunţă zările unui nume cu destin, în rostirea lirică. (Cornelius Drescanu)
Autor: DorohoiNews.ro
Ionel Bota- Luminiţa Amarie între debutul ei literar şi voinţa de a fi.( Revista "ARCA")
Un
efect controlat al candorii emană din paginile cărţii de debut prin care
Luminiţa Amarie vrea să se identifice valoric între liderii generaţiei
sale. Poemele din Lacrimile, dinţii albi ai durerii, volum apărut
la Editura „Eminescu" în 2012 (152 p., cu grafica lui Florin Preda
Dochinoiu) sunt, sigur, proiecţiile unei tinere marcată de voinţa unui
imaginar protector în care iubirea şi copilăria, amintirea activă şi
sufletul elegiac stau, toate, sub parabola confesivului. Sunt destule
stângăcii, exprimarea proaspătă, directă e asumarea firescului în elanul
juvenil al scrisului, astfel că editorul ar fi putut să-i fie un bun
însoţitor acestui început de drum în literatură şi eroinei sale, talentata
noastră poetă. Dar cartea place tocmai prin atenţia eului scriptor de a se
plia ritmărilor plurale, dansului cuvintelor în spaţiul marilor eufonii.
Pulsiunile demitizărilor sunt ipostaze ludice între elegia
părinţilor şi aşteptarea iubitului hărăzit, calofilii stelare şi spasmele
frustrărilor, vanităţile eului liric impunând mai ales un portret interior
al „fiinţei care scrie". Totul e o „elegie de frunze" sau „cel mai frumos
adânc", limpiditate sentimentală sau mari, tragice dezamăgiri în infernul
citadin. Luminiţa Amarie descoperă în raportările fiinţei la lume traseele
către marile teme existenţiale sau numai cromatica neştiută, nevăzută a
eului captiv, care disimulează aşteptarea şi sentenţiosul, ecoul unui
sentiment ori inefabilul reciclat în sens. Într-un poem aproape perfect,
Acatistierul unei nopţi de duminică, umanul şi vegetalul sunt
simbolicile complementarităţii, melancolia fiind în permanenţă hărţuită de
luciditate. Mitul femeii are, aici, forţa unui dizidiu magic, un realism
epuizat sub puterea simbolicilor de a întemeia, durabil: „Buzele tale au
gustul unui fruct sălbatic/(măceş, agrişă, poate răchiţele).//Eşti cel mai
senzual dans în ploaie (ventuză iubind norii).//Orhideea neagră se plimbă
prin părul tău (mândria abanosului).//Răsura îţi înfloreşte pe trup, în
obraji şi brâu/(supliciul unei patimi florale).//Pluteşti deasupra
curcubeului cu care sunt îmbrăcată/(voal de abur pe umeri).//Te adulmec şi
mirosul de sălcioară mă îmbată (extazul câmpiei) (…)" (Acatistierul
unei nopţi de duminică, p. 55)
Debutul Luminiţei Amarie consemnează, metaforic vorbind, o
secvenţă din actul firesc al artistului, voinţa de a fi. Însuşindu-şi
strategiile ieşirii în agora, poeta poate impune un nume. Deocamdată,
alături de alţii, avem destulă încredere că lucrurile se vor întâmpla
chiar aşa.
.
* Luminiţa Amarie, Lacrimile, dinţii albi ai durerii,
Editura „Eminescu", 2012
.
Mi-a sărit în ochi respectarea ortografiei noi propusă de către Academie (...)
Explozia de sentimente mi-au amintit de generaţia 60 şi începutul (dar numai începutul) generaţiei 80 din ţară dar mai ales din Franţa şi Germania: „simt cum îţi pulsează gândul în vis” (Te privesc), „Să fiu eu muza ta, tu gelos pe salcâm” (Iubiri la umbră de salcâm) sau „Trăieşte-mă” (Gânduri cu gust…). Reînvierea metaforei mi se pare „o nouă boabă de cireş” pe florilegiul poemelor! Ce m-a încântat deosebit: „gura ploii”, „poarta sufletului”, „prăpastia despărţirilor” sau „adevărul tăcea” ca să amintesc doar câteva. Iată o nouă generaţie ce se ridică peste banalul cotidian bătând la poarta noii ere ce se închide după noi şi se deschide unei tinere din Ibăneşti.
Ionel Bota.Dizolvările nostalgiei şi alte reverenţe.Poezia Luminiței Amarie.
Tot mai mult se vorbeşte/se scrie despre Luminiţa Amarie şi poezia sa. E
bine, e mai puţin bine, nu ştim. Ştim doar că lirismul se vede de
departe şi că debutul din 2012, la Editura Eminescu, a confirmat o
autoare cu originalitatea inspiraţiei demnă de relevat. Volumul "Destin
făcut dintr-un cuvânt", apărut în 2012 (la colofon avem indicat anul
2011), în Editura Singur, din Târgovişte (66 p.) exprimă forţa
contagioasă a acestui lirism iar percepţia poeziei de paradis recuperat
în memorie evocă, totuşi, o conştiinţă radicală a scrisului.
Avem în
poemul Luminiţei Amarie o melancolie controlată iar discursul lucid
fundamentează un vitalism meditativ fără a fi exagerat de sentenţios,
cum eşuează în destule etape lirica generaţiei sale. E un spectacol de
imaginar elaborat iar enunţul erotic, dominant, dezvăluie o încărcătură
mitic-tragică şi cu puţine fisuri. În Te voi iubi, toate dizolvările
nostalgiei ţin trena unor sofisme ale mântuirii lui homo actans şi
experienţa e remanenţă onirică: „Te strig în inima câmpiei/Pe pietrele
copilăriei//Te simt şi cum ai aţipit/Păşeşti pe muchii de cuţit//Visez
că mă săruţi pe pântec/Şi că îmi eşti leagăn şi cântec//Alerg după inima
mea/Să pot să o culeg pe-a ta/Mă pierd în tine, îţi sunt tot/În
gândurile tale-not//Te fac bolnav, te fac năuc/Însingurat de lume,
cuc//Stăpânul meu, stăpâna ta/Un cer de simţ, un veşnic da(…)”(Te voi
iubi, p. 10). Poezia, aşadar, e energizată de iubire, însuşirile fiinţei
lirice reperezează până şi meditativul în acest evenimenţial erotic.
Cu un discurs destul de omogenizat, fără a exagera în mesaj confesiv, reverenţioasă faţă cu temele cotidianului, egală cu sine, poezia Luminiţei Amarie are o opţiune serioasă în acest volum.
Cu un discurs destul de omogenizat, fără a exagera în mesaj confesiv, reverenţioasă faţă cu temele cotidianului, egală cu sine, poezia Luminiţei Amarie are o opţiune serioasă în acest volum.
Ionel Bota- Luminiţa Amarie între debutul ei literar şi voinţa de a fi.
Un
efect controlat al candorii emană din paginile cărţii de debut prin care
Luminiţa Amarie vrea să se identifice valoric între liderii generaţiei
sale. Poemele din "Lacrimile, dinţii albi ai durerii", volum apărut la
Editura Eminescu în 2012 (152 p., cu grafica lui Florin Preda Dochinoiu)
sunt, sigur, proiecţiile unei tinere
marcată de voinţa unui imaginar protector în care iubirea şi copilăria,
amintirea activă şi sufletul elegiac stau, toate, sub parabola
confesivului. Sunt destule stângăcii, exprimarea proaspătă, directă e
asumarea firescului în elanul juvenil al scrisului, astfel că editorul
ar fi putut să-i fie un bun însoţitor acestui început de drum în
literatură şi eroinei sale, talentata noastră poetă. Dar cartea place
tocmai prin atenţia eului scriptor de a se plia ritmărilor plurale,
dansului cuvintelor în spaţiul marilor eufonii.
Pulsiunile demitizărilor sunt ipostaze ludice între elegia părinţilor şi aşteptarea iubitului hărăzit, calofilii stelare şi spasmele frustrărilor, vanităţile eului liric impunând mai ales un portret interior al „fiinţei care scrie”. Totul e o „elegie de frunze” sau „cel mai frumos adânc”, limpiditate sentimentală sau mari, tragice dezamăgiri în infernul citadin. Luminiţa Amarie descoperă în raportările fiinţei la lume traseele către marile teme existenţiale sau numai cromatica neştiută, nevăzută a eului captiv, care disimulează aşteptarea şi sentenţiosul, ecoul unui sentiment ori inefabilul reciclat în sens. Într-un poem aproape perfect, Acatistierul unei nopţi de duminică, umanul şi vegetalul sunt simbolicile complementarităţii, melancolia fiind în permanenţă hărţuită de
Pulsiunile demitizărilor sunt ipostaze ludice între elegia părinţilor şi aşteptarea iubitului hărăzit, calofilii stelare şi spasmele frustrărilor, vanităţile eului liric impunând mai ales un portret interior al „fiinţei care scrie”. Totul e o „elegie de frunze” sau „cel mai frumos adânc”, limpiditate sentimentală sau mari, tragice dezamăgiri în infernul citadin. Luminiţa Amarie descoperă în raportările fiinţei la lume traseele către marile teme existenţiale sau numai cromatica neştiută, nevăzută a eului captiv, care disimulează aşteptarea şi sentenţiosul, ecoul unui sentiment ori inefabilul reciclat în sens. Într-un poem aproape perfect, Acatistierul unei nopţi de duminică, umanul şi vegetalul sunt simbolicile complementarităţii, melancolia fiind în permanenţă hărţuită de
luciditate. Mitul femeii are, aici, forţa unui
dizidiu magic, un realism epuizat sub puterea simbolicilor de a
întemeia, durabil: „Buzele tale au gustul unui fruct sălbatic/(măceş,
agrişă, poate răchiţele).//Eşti cel mai senzual dans în ploaie (ventuză
iubind norii).//Orhideea neagră se plimbă prin părul tău (mândria
abanosului).//Răsura îţi înfloreşte pe trup, în obraji şi
brâu/(supliciul unei patimi florale).//Pluteşti deasupra curcubeului cu
care sunt îmbrăcată/(voal de abur pe umeri).//Te adulmec şi mirosul de
sălcioară mă îmbată (extazul câmpiei) (…)” (Acatistierul unei nopţi de
duminică, p. 55)
Debutul Luminiţei Amarie consemnează, metaforic vorbind, o secvenţă din actul firesc al artistului, voinţa de a fi. Însuşindu-şi strategiile ieşirii în agora, poeta poate impune un nume. Deocamdată, alături de alţii, avem destulă încredere că lucrurile se vor întâmpla chiar aşa.
Revista "Arca"
Despre o retorică a elanurilor juvenile în poezia Luminiţei Amarie.
Mult mai încărcate de simbolici, cu o recuzită a registrului romantic în bandulieră, sunt poemele prin care Luminiţa Amarie îşi clădeşte discursul din cartea sa "Chintesenţa de a fi", apărută recent la Editura Eminescu (216 p., cu ilustraţiile lui Florin Preda Dochinoiu. Acum răbdarea aşa-zicând analitică e alta faţă cu volumele anterioare, ideaticul e ancorat cu adevărat în starea de poezie.
Dar nici un joc nu e refuzat, miza pe intuitiv e utilizată la maximum, evoluţiile unui spectacol liric impresionează prin inspiraţia elaborată. Lirica aceasta vitalizată are ca specific o insolită "trăire" a viziunilor, imaginarul e suprasaturat, însă, de o marcă prea afectuoasă. O retorică a elanurilor juvenile transformă discursul în idealism pur şi eul creator îşi poate controla propensiunile. Uneori, ca în Nu fugi, dăm de câte un pasaj auratic şi ajungi să te simţi foarte bine în preajma acestei poezii: "Nu fugi de oameni, căci aşa fugi de viaţă./Nu ignora un zâmbet, căci aşa poţi pierde un tren mult aşteptat.//Nu-ţi fie frică de necunoscuţi, în ei se poate ascunde o parte din ceea ce tu nu ştii încă despre tine,/Nu fugi de priviri, în spatele lor poate fi adevăratul tău chip (...)" (Nu fugi, p. 114)
Trăindu-şi prezentul cu frenezie, poeta noastră a ştiut să se dezbare de vestigii narcisiste şi să-şi adjudece un teritoriu de calm şi mistere, de farmec şi fascinaţie, un timp şi un spaţiu care-i aparţin. Câtă vreme grija pentru acurateţea expresiei lirice va rămâne o constantă identitară, Luminiţa Amarie are mari şanse să ajungă în loja din faţă a tinerei literaturi de la noi. Sunt deja semne că merită.
Ionel Bota
Traian T. Coșovei- prezentarea volumului de versuri, "Chintesența de a fi"
Suferințele unei poete- după Werther
Motto: De ce iubim cu frica de a pierde…?”
O delicată făptură de glasuri, gânduri și lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material și imaginar, se dovedește a fi Luminița Amarie. Nu întâmplător cartea sa, “Chintesența de a fi”, Editura Eminescu, 2013, este sub semnul unui citat memorabil din filosoful Confucius: “ Eu transmit, nu creez.Am încredere în cei vechi și-i iubesc.”
Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor- trecut se naște un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării pe care autoarea îl opune carnalului în favoarea ideii de iubire:
“Am căutat un rost la toate cele
Din această persistență vinovată a memoriei se naște o delicată coregrafie a amintirilor.
Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă.
Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie se amintesc mâhnirea superioară a sonetelor shakespea-riene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare.
Dar lacrimile rămân reale, autentice:
Real sau imaginar…din această confuzie a
simțurilor amestecate într-un aliaj ce-i conferă autenticitate, se
naște metafora unei individualități risipite printre trăiri:
Spirit profund și puternic, Luminița
Amarie face dovada unei reale înzestrări poetice ce dovedește că
realitatea poate oricând deveni sentiment și sentimentul caligrafie
existențială.
Suferințele tânărului Werther înnobilat de singurătate- iată una dintre căile de acces întru înțelegerea acestor versuri.
Geo Galetaru: Citind poemele Luminiţei, încep să redevin optimist: nu a murit poezia!
Dimpotrivă, vin spre noi voci lirice care ne dovedesc că poezia e mai
vie, mai prezentă ca oricând. Luminiţa este o astfel de voce, proaspătă,
ingenuă, de o debordantă concreteţe a imaginii, piruetând în regimul
suavităţii sau în acela al unei gravităţi necontrafăcute, dar cu acelaşi
farmec, cu aceeaşi naturaleţe a zicerii poetice. O poetă de amplitudine
şi de viitor!
Motto: De ce iubim cu frica de a pierde…?”
O delicată făptură de glasuri, gânduri și lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material și imaginar, se dovedește a fi Luminița Amarie. Nu întâmplător cartea sa, “Chintesența de a fi”, Editura Eminescu, 2013, este sub semnul unui citat memorabil din filosoful Confucius: “ Eu transmit, nu creez.Am încredere în cei vechi și-i iubesc.”
Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor- trecut se naște un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării pe care autoarea îl opune carnalului în favoarea ideii de iubire:
“Am căutat un rost la toate cele
Și m-am pierdut prin vorbe și întrebări,
Am și uitat să mai privesc la stele
Și m-am mințit crezând în arătări.
.....................................................
Orbită de lucirea bogăției
Și eu am aprobat alt viitor,
Purtam în mine patima furiei,
Dar nopții ca un tainic scriitor...
Am și uitatde câte ori mânia
În mine cuibul morții și-a făcut,
De-atât de mult păcat sfințeam prostia
Și eul începeam să mi-l imput.
Am adormit cu gând la împlinire-
Un ideal din bârfe și gunoi,
De multe ori mi-am și ieșit din fire
Și-am ignorat sfințenia lui <<doi>>.
…………………………………
Azi nu mai știu nici rostul , nici urmarea
A ceea ce-am făcut zi după zi,
Însă scriind încep s-aud chemarea
Și caut Chintesența de a fi.”
Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă.
Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie se amintesc mâhnirea superioară a sonetelor shakespea-riene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare.
Dar lacrimile rămân reale, autentice:
“Și voi veni încet, plăpând, pe îndelete,
Și tot ce pot voi face să nu te necăjesc,
Aș vrea ca trupul tău de-al meu să se-mbete,
Eu simt c-aș vrea în vis să vin să te-ntregesc.
Apoi, în patul tău, târziu voi adormi,
Întâi să te privesc, să mă îmbăt agale,
Nu știu de ce, dar cred c-am putea împlini
Un vis ce-a adormit ca taina în pocale.
Tu să nu mă întrebi de ce nu te-am trezit,
Să nu mă cerți că nu te-am ascultat,
Tu știi, frumosul meu, vreau să fii fericit!
De-aceea visul vreau să-ți fac adevărat.
Eu voi veni când dormi și voi purta cămașă de lumină
Țesută la candela lunii de-un înger păcătos,
Doar fruntea să-ți sărut cu gura-mi de carmină,
Să dormi acum, dormim, străinul meu frumos.”
“ Noi doi și o plajă pustie,
O scoică ne ține făclie,
Tu- țărmul ce-mi sărută talpa,
Sculptând două trupuri cu dalta.
Albastru precum asfințitul
În inimi purtăm răsăritul.
Nisipul, fiorii pe piele
Și lacrimi iubite de stele.
Atingeri, văpăi, apoi marea,
În ea ne învingem pudoarea.”
Suferințele tânărului Werther înnobilat de singurătate- iată una dintre căile de acces întru înțelegerea acestor versuri.
Ionel Bota- Lecturi. Lumea, ca descifrare a tragicului. Un poem al Luminiţei Amarie.
Încărcate de sens ni se par, în ultima vreme, versurile tinerei Luminiţa
Amarie. Metafora e dizolvată în signifiant ludic, imaginarul e o
revărsare a nostalgiei în registru mimat romantic. Alteori, cum
se-ntâmplă în poemul Despre oamenii singuri, litania e o stare specială a
discursului liric şi miza spectacolului sentimental mult mai
evidenţiată. Seducţiile de limbaj ţin de o viziune afectuoasă a lumii
dar propensiunile sunt către demitizare: „Și tremur, și tremuratul mă
cutremură./Și respir, și respirul mă respiră./Și tac, și tăcerea mă
tace./Și privesc, și privirea mă privește./Și dorm, și somnul mă
adoarme./Și cânt, și cântecul mă cântă./Și fac dragoste, și dragostea mă
îndrăgostește.”
Lucrurile ţin, asta categoric, de un cuceritor raţionalism, totul se închide şi se deschide în semn, în expresie. Aceasta ar fi partea cea mai interesantă din experienţa de până acum a Luminiţei, resuscitarea melancoliei ca mutaţie generică în ţesătura aceluiaşi imaginar. Calea şi viaţa poemului acreditează sugestiile marii călătorii în nume, în numele timpului absent, decomprimat. Totuşi, în discursivul nevoii de identitate, poezia aceasta ispiteşte celălalt traseu, al descifrării tragicului ca dizolvare a particularului, joc al fiinţei, drama imanentului: „Și beau lumină, și lumina mă înghite./Și scriu, și hârtia mă absoarbe,/mă dizolvă,/mă împrăștie./Și sunt singură, și singurătatea mă însingurează./Și iubesc, și iubirea mă salvează de cutremuratul însingurării.”
Ionel Bota ,despre poemul "Despre oamenii singuri".Lucrurile ţin, asta categoric, de un cuceritor raţionalism, totul se închide şi se deschide în semn, în expresie. Aceasta ar fi partea cea mai interesantă din experienţa de până acum a Luminiţei, resuscitarea melancoliei ca mutaţie generică în ţesătura aceluiaşi imaginar. Calea şi viaţa poemului acreditează sugestiile marii călătorii în nume, în numele timpului absent, decomprimat. Totuşi, în discursivul nevoii de identitate, poezia aceasta ispiteşte celălalt traseu, al descifrării tragicului ca dizolvare a particularului, joc al fiinţei, drama imanentului: „Și beau lumină, și lumina mă înghite./Și scriu, și hârtia mă absoarbe,/mă dizolvă,/mă împrăștie./Și sunt singură, și singurătatea mă însingurează./Și iubesc, și iubirea mă salvează de cutremuratul însingurării.”
Viaţa sau insolita expediţie în ţara dragostei fără sfârşit. Din nou despre poezia Luminiţei Amarie.
În poezia Luminiţei Amarie locuieşte un înger protector. Experienţa vivificării temelor e, însă, parte dintr-un ceremonial romantic brodat pe canavaua unei polifonii lirice pe care criticul hermeneut s-ar grăbi s-o numească postmodernism. E ca şi cum sufletul candid se lasă, deodată, ispitit de lume sau că frivolitatea poate deveni canon al dezîmblânzirii nichitastănesciene. Indeterminarea, astfel, devine o temă radicală dar seducţiile acestei lirici definesc, în variantă proprie, aşadar originală, reevaluările sentimentale ale fiinţei. În Beţia fluturilor goi, dragostea înseamnă eliberare dar şi respiritualizare, dialog interior, insaţiabilul: „vino/te aștept dezgolită/de orice regret/și albă/tu doar vino cu/pocalul gurii tale/prinde-mi fiorul acela după ureche/știi că adorm când mă mângâi/vino/trăiește-mă/și pleacă beat de lumină”
O sfidare blagiană a imensităţii evocă o insolită epifanie a iubirii care vindecă, de-sacralizarea este cheia, dezlegarea devoţiunilor. În morfologia dragostei, iniţierile întâmpină şi destramă, întemeiază, re-scriu geneza lumii: „hai, vino/nu-ți fie teamă de întunericul/ochilor mei/nici de foșnetul/aerului care/ne zgârie pieptul/eu te voi/învăța să respiri/ignoră gălăgia gândurilor/noastre”. În zodia marilor descifrări, tinereţea exultă în elanurile reverenţei, dragostea întemeiază descinderi în mitul casei, toate concilierile fiinţei se întâmplă ca singurul mod de a fi prezent mereu în miracolul iubirii: „vino/hai să ne sărbătorim frivolitatea/vintrelor/când ne atingem/cu aceste trupuri/vii și goale/atinge-mi bărbia tremurândă/blândețea sânilor înmuguriți/hai/coboară-ți/aripile pe coapse/și/mergi cu pași moi/spre fereastră”.
Scenariul adoraţiilor e pliat pe un discurs al metamorfozării reveriilor, ciudate simbolici ale germinaţiei dezvoltă în poemul acesta reconstituirea unui ritual. Până şi opţiunea de destin, ca să ne exprimăm astfel, pe urmele lui Serge Fauchereau, se transformă sau chiar este repudiată în spectacol al iubirii. În acest fel avem exprimată, în acelaşi tonus al originalităţii, demonstraţia că forţa poeziei echivalează cu statutul vieţii ca permanentă expediţie în tărâmul dragostei fără sfârşit: „vino/vom sărbători/această fericire/de a fi/amândoi în odaia/plină de îngeri/și fum/ieftin de țigară/toarnă-mi/lumină în pahare/hai să bem/această noapte/să o bem toată/să curgă în noi/crepusculul/noi/fluturiî în metamorfoză” .
Ionel Bota
Lucia Olaru Nenati: Luminița Amarie, scrie o poezie autentică, plină de forţă şi
armonie, o poezie revelată. N-o interesează modele poetice pentru că
poezia ei e mai puternică decât eventuala încercare de a se supune modei
în chip artificial.Viorica Hrustovici- Revista "Luceafărul"
Luminița Amarie, o speranță
Prelungind data când se celebrează Ziua Mondială a cărţii şi a dreptului
de autor, dar se mai sărbătoreşte şi Ziua bibliotecarului din România,
la Filiala de Limbi străine a Bibliotecii ,,Mihai Eminescu” din Botoşani
a avut loc pe data de 25-05-2013 lansarea a trei cărţi semnate de
poeta Luminiţa Amarie, născută în comuna Ibăneşti care a adus
cititorilor de poezie primele sale cărţi: Destin făcut dintr-un cuvânt,
Editura Singur, Târgovişte, 2012, Lacrimile, dinţii albi ai durerii,
Editura Eminescu, Bucureşti, 2012 şi Quintesenţa de a fi, apărută tot la
Editura Eminescu din Bucureşti.La lansare a participat doamna Cornelia Viziteu, directoarea Bibliotecii Botoşani, muzeograful şi istoricul Gheorghe Median, scriitorul D.M. Gaftoneanu, ziarişti, iubitori ai poeziei, familia poetei, oaspeţi veniţi de departe special pentru acest prilej, iar amfitrionul întregului eveniment a fost poeta şi scriitoarea Lucia Olaru Nenati, care a descoperit-o pe Luminiţa prin intermediul reţelei de socializare Facebook.
Luminiţa Amariei s-a născut la 20 ianuarie 1987 în Dorohoi, jud. Botoşani şi a copilărit în comuna Ibăneşti. A început să scrie poezii de la o vârstă fragedă dar mereu au existat pauze foarte lungi în care aceasta nu scria deloc. De la vârsta de 18 ani ea scrie şi publică online. A studiat la Şcoala din Ibăneşti, Botoşani. A urmat cursuri de medicină, apoi în Turism, Comerţ şi Marketing în Paris, Franţa. Părinţii Petru şi Maria Amariei i-au vegheat copilăria punându-i ,,un strop de cer în ochi şi iubirea, crucea de pe umeri” pe care o scrie în rimă şi vers alb. O parte din poeme au fost publicate în Diaspora online în Revista Phoenix Magazine din Arizona de către domnul Octavian Curpaş. Au mai fost publicate şi în Cenaclul literar Înţelepciune.ro şi pe site-uri cu specific cultural.
Tânăra poetă i-a trimis cunoscutei scriitoare Lucia Olaru Nenati, câteva dintre poemele sale pentru a le citi şi a-i spune părerea. Azi, în faţa publicului prof. dr. Lucia Olaru Nenati a declarat:“Da, pe Facebook am cunoscut-o. Eu primesc mereu poezii pe Facebook. Lumea îmi trimite şi eu le citesc pentru că, din amintirile mele ştiu câtă speranţă îşi pune tînărul în prezentarea scrisului lui unui scriitor consacrat de la care i se pare lui că i se poate schimba viaţa. Luminiţa s-a născut la Ibăneşti, o vatră de cultură tradiţională şi de folclor şi a devenit, datorită călătoriilor pe care evenimentele geopolitice ale timpului nostru le-au făcut posibile, un adevărat cetăţean al Europei căci, aşa cum se ştie, azi aproape din fiecare familie este plecat cineva peste graniţele ţării. In acest mod ea a avut ocazia să cunoască mai multe limbi şi culturi: italiană, franceză, iar acum engleză caci îşi desfăşoară activitatea la Londra. Dar este remarcabil că nu şi-a uitat rădăcinile şi a dorit să se întoarcă acasă, în Botoşani, acest oraş încărcat de seve spirituale, pentru a-şi trăi prima ei lansare ca poetă autoare de cărţi.
Despre Luminiţa Amariei, care urmează să-şi lanseze cărţile în curând şi la Bucureşti, la Muzeul Literaturii, scriitoarea Lucia Olaru Nenati a mai spus: “Ea scrie o poezie autentică, plină de forţă şi armonie, o poezie revelată. N-o interesează modele poetice pentru că poezia ei e mai puternică decât eventuala încercare de a se supune modei în chip artificial.”
Luminiţa Amarie s-a bucurat de prezenţa oamenilor şi a declarat că primeşte acest eveniment cu multă emoţie. “Sunt extraordinar de emoţionată şi mă bucur că au venit atâţia oameni să mă vadă, să-mi cumpere cărţile, să mă asculte”, a declarat poeta, adăugând că o inspiră dorul de casă, oamenii şi copiii.
Ea a recunoscut, de asemeni, că datorită reţelei de socializare Facebook a reuşit să-şi facă cunoscută creaţia. “Facebook, deşi nu sună de loc poetic, şi nici nu e, trebuie să recunosc că m-a ajutat să descopăr mulţi oameni, să mă fac cunoscută şi aşa am depăşit bariera virtuală, iar acum există oameni care-mi sunt alături in mod real. E un mod de promovare foarte bun”.
La evenimentul lansării celor trei cărţi au participat, întregind latura literară şi producând multă emoţie publicului, tânără interpretă de folk, Ştefania Iacob, corul Liceului teoretic ,,Nicolae Iorga” – fostul Liceu Pedagogic – şi corul ,,Anima Musicae” de la Liceul de Artă “Ştefan Luchian”, dirijat de profesorul Laurenţiu Palade care a declarat că urmează să se prezinte la faza zonală a Olimpiadei Corale de la Focşani, unde au fost calificaţi.
Intreaga manifestare a fost un adevărat regal de artă de aleasă calitate în care poezia, alocuţiunea de prezentare şi interpetările muzicale s-au aflat la cel mai înalt nivel reuşind să se armonizeze pe deplin şi să formeze împreună un eveniment exemplar şi de neuitat.
Viorica Hrustovici
Poeta
Luminița Amarie debutează în poezia românească prin volumul de
versuri"Lacrimile,dinții albi ai durerii"(2012), volum ce apare sub
egida editurii Eminescu(București) și prezentat de Traian Coşovei.
Ulterior, poeta își lansează un al doilea volum de versuri,"Destin făcut
dintr-un cuvânt" de această dată sub editura Singur din Târgoviște.În
anul 2013, poeta Luminița Amarie, urmează lansează volumul de versuri
"Chintesența de a fi" la Editura Eminescu.Luminiţa Amarie face parte din tânăra generaţie română care se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu în special ,poezia sentimentală ,în general, un gust pronunțat pentru neo-romantism.
Individul romantic este un sentimental care aspiră la iubirea absolută,e condamnat la solitudine ,se revoltă.
În prefața cărții, semnată de eminentul poet Traian T.Cosovei, acesta afirmă că :”Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor.Din acest viitor-trecut se naște un viguros(din punct de vedere poetic) sentiment al automatizării pe care autoarea îl opune carnalului în favoarea ideii de iubire „ :
Nu știu de unde-atâta suferință,/De unde-atâtea lacrimi și noroi ,/Eu mi-am clădit cetatea pe credință,/Ruina iarăși s-a ales de noi !
Pentru tânăra poetă originară (născută în 1987 la Dorohoi) Eminescu i se pare o temelie firească, cea mai înalta treaptă a literaturii naționale.
Copil fiind a părăsit ţară, stabilindu-se pentru un an în Italia, apoi în Franţa, unde va urma diverse cursuri şi specializări, precum şi studii preuniversitare. Încă din şcoală a fost remarcată pentru talentul sau poetic, literar şi artistic. A călătorit în Europa, Africa, America de Sud şi Orient. Locuieste în Marea Britanie, la Londra, dar se reîntoarce foarte des la Parisul copilăriei şi din ce în ce mai mult în România, unde rădăcinile inspiraţiei sale sunt cele mai uşor de definit.
Despre scris ,poeta spune:”Nu există un motiv pentru care scriu.Dar nu pot altfel, nu aș fi eu dacă nu aș avea posibilitatea să scriu.E zborul meu și nu mă aștept să nu cad.Acum însă, lăsați-mă să zbor !”.
IONEL BOTA într-o recenzie intitulată « Viața sau insolită expediție în țară dragostei fără sfârșit ». afirmă că : « În poezia Luminiței Amarie locuiește un înger protector. Experiența vivificării temelor e, însă, parte dintr-un ceremonial romantic brodat pe canavaua unei polifonii lirice pe care criticul hermeneut s-ar grăbi s-o numească postmodernism. E ca și cum sufletul candid se lasă, deodată, ispitit de lume sau că frivolitatea poate deveni canon al dezîmblânzirii nichitastănesciene. Indeterminarea, astfel, devine o tema radicală dar seducțiile acestei lirici definesc, în varianta proprie, așadar originală, reevaluările sentimentale ale ființei. În Beția fluturilor goi, dragostea înseamnă eliberare dar și respiritualizare, dialog interior, insațiabilul: „vino/te aștept dezgolită/de orice regret/și albă/tu doar vino cu/pocalul gurii tale/prinde-mi fiorul acela după ureche/știi că adorm când mă mângâi/vino/trăieşte-mă/și pleacă beat de lumina” »
Eminescu este întruchiparea geniului înnăscut și influența operei și vieții sale sunt fascinante pentru această tânăra poetă care este hrănită de același context ,de același ținut și care „aude” Eminescu, simte Eminescu, « crede »Eminescu ,un Dumnezeu al poeziei.
Deși a părăsit demult ținutul natal,ca și Eminescu care a trăit prin străinătățuri, poeta nu uită acest tărâm natal,care este obârşia, leagănul sacru, inconturnabil,unde versul ei găseşte cea mai inspirată strună :
„Din gândul tău,/din tristețea /nebănuit/de frumoasă care/ți se coboară pe chip/aud chemarea(ridul unei lacrimi)”
Poeta posedă o inteligenţă şi o sensibilitate „à fleur de peau” ,trăieşte între două lumi, între satul de baştină şi exil, dar acest voiaj interior al poeziei sale rămâne ancorat orbeşte la plaiurile natale, la părinţi şi fraţi, la bunici, la viaţă satului, la amintirile sacre din copilărie :
„Cum să te scriu eu,mamă,cuvinte nu-s în Cer/Să te divinizez,ești sfinților eter !/Tată,unde mă duc să caut nemurirea?/In care zare-albastră să-ți pironesc privirea ?”
E ca şi cum din tot sufletul ceva o cheamă spre rădăcini, fără aceste rădăcini, occidentul ar fi un fel de surghiun insuportabil :
„ Pe malul Siretului meu doar Domnul mai plânge,/Prin porțile Cerului stins doar vântul ajunge./In locul în care mai plâng doar nuferi răsar,/Când spatele-mi arde adânc mi-e chinul amar”.
Poeta anunţă de la bun început un motto de Confucius:”Eu transmit,nu creez.Am încredere în cei vechi şi-i iubesc” această stare de recul voită este de sorginte romantică, glorifică trecutul dar există riscul de a bate pasul pe loc, de a fi tributară ilustrelor modele ale înaintaşilor.
Poeta este la debuturi, unele stângăcii sunt inerente dar va trebui să deschidă în viitor o poartă spre un înveliş mai modern, mai actual, pentru a nu cădea într-o mare de clişee şi teme super-uzate ca dragostea neîmplinită, trădarea în dragoste, aşteptarea iubitului, singurătatea ,aceste teme recurente care inundă internetul, facebook-ul, blogurile, grupurile literare on line tenace...
Talentul poetei este mare și recunoscut ca atare de o mulţime de persoane mai ales pe internet, unde poeta este foarte activă, dar este oare suficient de a se limita de a satisface gusturile unui public anonim ,care nu face mereu dovadă unui bun gust literar, vrea o poezie dulceagă şi lacrimogenă, călduţă şi aproape deja auzită, prin manualele şcolare ori prin mijloacele mass-media.
Eminescu a fost un cititor asiduu, un filozof, un truditor al scrisului de-a lungul vieţii sale .
Era interesat de manifestările vieţii intelectuale,filozofice ,politice...
Deocamdată o regăsim pe terenul comun al pesimismului, a aspiraţiei la seninătate ,la melancolia şi tristeţea personală, la aspiraţia la un ideal al fericirii de neatins.
Suntem în universul unei tinere poete, un suflet-copil, dar şi suflet-femeie, care păstrează o candoare şi o naivitate de o mare prospeţime, care îşi caută refugiul în poezie, captivă a poeziei, a unor emoţii care reprezintă forţa talentului său, marca sa, cu care probabil atrage un public care are nevoie de mângâierea acestor cuvinte pasionale, un public care receptează acest gen de poezie :
„Mi-a fost cuvântul eșafod ,furtună,soare,nor,/Mi-ai dat să simt tot prea adânc ,eu,simplu călător./Pe culmi și creste de dureri pașii mei au ajuns/Și-n nopți plângeam sngură-n pumn/cu sufletul distrus”.
Eminescu a fost un om al modernităţii, nivelul lui nu era cu nimic mai prejos faţă de cel al culturii europene şi universale, deci această generaţie nu aspiră uneori decât să se ridice până la el, ceea ce mie mi se pare un pas înapoi, retrograd şi riscant.
Poeta are o dipoziţie naturală pentru versificaţie ,rimă şi ritm,este o poetă intuitivă, cu un simţ umanitar deosebit.Are un talent fluvial,bogat în rime si tră -iri adolescentine pure si sincere .
Anumite poeme produc o impresie profundă, publicul se recunoaşte în aceste trăiri ca şi cum poeta are harul de a citi în profunzimea sufletului fiecăruia, este adeptă formelor frumoase,un gust aproape clasic, care nu inovează căci pune înainte detalii biografice destul de familiare :
„Iubitul meu ,e așa târziu,ce frig,ce dor m-a asuprit ?/T-aștept în ploaia nopții reci,dar -ai venit;/Lugubrul nopții mă-nfioară/căci nu simt căldura ta,/Nu știu de-ai să ma ții în brațe,de vei veni,/de vei pleca”.
În palpitul acestor poeme, nu se poate nega fiinţa tremurândă a poetei şi farmecul ei personal care fac să se uite unele imperfecţiuni.
Influenţa regională a limbii populare ,a folclorului ,hrănesc temele alese de autoare, autoarea are o pătrundere intimă cu aceste cuvinte tezaurizate deja de către vocabularul românesc literar.
Este în armonie şi adesea rimele devin surprinzătoare, chiar splendide, deși autoarea nu are deocamdată un program estetic bine definit. Poezia ei atârnă de simţuri şi relaţia strânsă strânsă între senzaţii, percepţii şi lirism o vor conduce pe poetă la un drum mai bine construit .
Lipsită de ardoarea şi însufleţirea inspiraţiei, poezia ei nu ar exista ,inspiraţia este un foc purificator ,îi subjugă fiinţa, o renasc.
Poezia eliberează lumea de la încremenire inertă.
Autoarea face adesea legături între divin şi uman, traduce în vers șoptiri nelămurite ale transcendentei, poeta are nevoie de această miraculoasă transformare a filmului vieții în cuvinte, o realitate neconvenabilă devine sufocantă, poezia dă valoare benefică răului lumii.
Poeta integrează într-un scenariu liric-narativ iluzia că într-o zi un miracol se va produce.
Este o poezie fascinată de vis ,de un univers graţios, poeta a adaptat şi adoptat instinctiv propria sensibilitate la numeroşi poeţi care au existat înainte dar şi după Eminescu (Pillat, Minulescu, Arghezi, Păunescu,Stănescu)
Un anumit suspin în fața contrastului dintre vis și realitatea cotidiană străbate volumul ,evaziunea în sine este o rafinare a emoției.
„Am început încet, greșind mult din punct de vedere tehnic chiar și gramatical, recunosc. Învăț în fiecare zi și, dacă aș putea da timpul înapoi, nu aș mai publica prima carte în formatul brut care e – aș mai șlefui-o puțin. Dar să spunem că fiecare lucru își are timpul lui. Eu sper într-o bună zi să pot lucra la o antologie.”, mai spune Luminița. „Sunt un om făcut din emoții, am impulsuri care mă domină și, în același timp, un simt al responsabilității și al realității foarte bine definit. Nu am o poezie la care țin mai mult, fiecare din ele sunt fărâme din sufletul meu, sunt stări, trăiri, amalgam, singurătate asumată, paradoxul tristeții.”
Poeta Luminița Amarie ,în cele mai frumoase dintre poemele sale atinge o beatitudine a simţurilor şi spiritului, dezvoltă un anumit energetism liric, expresia unui vitalism configurat de spiritul unei tinere creatoare promiţătoare tărâm al tinereţii nepieritoare şi al frumuseţii eterne, al fastului şi bogăţiei :
„Numai poeții își fac case în cuvinte/de dincolo de moarte,/Numai poeții pot jongla cu iluzii/și deziluzii (le trăiesc):Poeții tremură în nervura frunzelor,/când grenul le mânîe goliciunea”.
