Igor Ursenco- Beatrice întrupîndu-l pe Dante (Post-Argument)

Uneori configurația urmelor impregnate la un moment dat în spațiul cultural lasă se se întrevadă, abia-abia, direcția posibilă a pașilor de urmat în creația personală a creatorului vizat. În cazul poetei Luminița Amarie nu sunt mai puțin adevărate atît efectele specifice, cît mai ales cele retroactive, ultimile fiind tensionate suplimentar de un marker cultural inevitabil pe harta culturală a României: Botoșanii („de pe la începutul anilor ’90, poetul şi cărturarul turc Ali Narçin a făcut o pasiune constantă pentru poezia lui Mihai Eminescu. Prin urmare, a venit la Botoşani şi Ipoteşti de zeci de ori, încercînd să înţeleagă spiritul locului”, aflăm, de exemplu, din numărul 10/2013 al revistei tîrgmureșene „Vatra Veche”)! Cel puțin pentru mine e foarte clar faptul căEminescu, Nicolae Iorga, Max Blecher, George EnescuȘtefan Luchian sau Părintele Cleopa − ca să iau cîte un nume consacrat în varii abordări ale Fețelor aceluiași Spirit imobil − sunt tot atîtea coordonate ontologice care îl condiționează pe orice artist începător să împingă ștacheta culturală nu mai jos de coordonatele arhetipale spengleriene.

Probabil acesta e și contextul suficient de rezonant cît să propulseze aserțiunile critice ale lui Traian T. Coşovei laprezentarea unuia dintre primele ei volumuri de versuri („Chintesența de a fi”): „Poeta străbate un teritoriu împărţit între tăgadă şi speranţă şi disputat între trecutul asumat şi un incert viitor al sentimentelor”. Păcat totuși că experimentatul estetician concede fatalmente ideea că „una dintre căile de acces întru înţelegerea acestor versuri” nu ar fi nimic altceva decît „suferinţele tînărului Werther înnobilat de singurătate”. Pentru că nu „din această persistență vinovată a memoriei se naște o delicată coregrafie a amintirilor”, ci o anume doză fatală de energie neconsumată o împinge stăruitor pe eroina auctorială să-și proiecteze supliciile amoroase ce încă urmează a se materializa (ori nu). Doar că această perspectivă și-o poate asuma fiecare cititor în parte nu atît lecturînd o carte străină (ce nu îi aparține de drept), cît mai ales revizuindu-și propriile fantasme intangibile! Și trebuie să îi dau perfectă dreptate lui Traian T. Coşovei atunci cînd face referire la lucidititatea sonetelor shakespeariene regăsită în textele tinerei poete: „Dar / dacă nu am iubit niciodată / am eu vreun drept să mor?” („Din durerea crucilor”).

Cel puțin în plachetele apărute pînă acum lirica Luminiței Amarie pare să graviteze preponderent orbitei ontologice buberiene a unui „Ich und Du” („Tu și Eu”) primordial, care contează definitiv în igiena socială a unui postmodernism lăsat pe butuci de moderniștii lirismului egolatric: „Cînd mă iubeai eram (o) femeie / Astăzi sunt / Singura femeie” („Sunt singură”). A propos, printre variantele de titlu ale cărții de față a figurat și „Filosofia întîmplării de-a iubi” care, fără să mă convingă ca expresie, cel puțin nu m-a asaltat cu un lamentou poetic vaginal la modă acum în mediile literare feminine românești. Între posibilitățile poetice deschise de Sylvia Plath și Anne Bragance, poeta din Ibănești o alege pe ultima. Oricît de curios ar părea, dar anume absența unui traseu promis („L'absence est une valse noire, - et personne avec qui danser”) cît și promisiunea sa vagă („Le destin est un danseur étoile qui fait des entrechats sur la pointe des si”) sunt chiar coordonatele între care își caută propriul echilibru versurile din poezia „Mai bine să nu știi”: „Momentul în care / eu nu mai știu cum să fac să mă găsesc / prin minele / despărțitoare / Prin prăpastia luminii / dar mai ales în tine”.

Mai mult. În volumul „Fericirile care dor” intervine inevitabilul spiritus loci despre care vorbeam mai sus: în timp ce „Byron și Baudelaire își dramatizau amărăciunile și numai Whitman – fericirea” (J. L. Borges), botoșăneanca emergentăîn cîmpurile literaturii contemporane urmeazăeminescianul „pe lîngă plopii fără soț” oriarghezianul „de ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas”: „Îl iubeam pentru el / Niciodată pentru mine / A plecat pentru mine / Niciodată pentru el” („Niciodată pentru el”). Ca orice mișcare spațială reprobabilă, gesturile unilaterale nu rămîn nepedepsite. Și dimpotrivă, compensația poetică poate avea efecte neașteptat de benefice, cel puțin în cartea de față. Iarăși la fel de paradoxal pe cît poate părea, dar anume vampirismul energetic al-celui-plecat (lipsă) poate întreține caloric existența terestră a celui-rămas (întîrziat): „Ascult un aer vechi / din care grauri cu aripi / ca o adiere / ca o răsuflare / ca ultimul duh / ies și mi se așază pe umeri (așteaptă cireșele de mai”)Între paranteze fie remarcat, incredibil cum acest text poartă și un dialog intertextual atemporal cu un poem la fel de scurt din cartea mea de debut „Logos”, tatăl meu : mama mea „Imago”: „Cînd graurii // în stoluri se vor fi zdrobit / de văzduh, // pe tot // spaţiul / roditor // va izbucni o livadă cu fúrii: // sinucigaş, / acolo Dumnezeu // îşi va ticsi // cireşe-n cerul / gurii …” („arşită psihedelică”,mai 1989).

Dar și în acest caz provocările supreme nu sunt puține. Atîta timp cît claustrofobia existențială nu e deicidă se menține și riscul de a rămîne cu ochii ațintiți spre un singur cer, dar cel puțin vederea poetei are șanse să recidiveze în viziune, asemeneadantescului „mit personal care transformă cerurile în funcţie de sine” (H. Bloom). Matcageometriei divine face posibil ca litania să se revarse în imn, iar blestemul să se transforme în orație de binecuvîntare. Avînd în vedere că poemul „Vino” pare să poarte toate atuurile și, totodată, limitele Empireului erotic ale „Divinei Comedii”, se cuvine să îl reproduc integral pentru motive mai mult decît didactico-deontologice:

„Am divagat prin milioane de secunde
Mi-am închipuit lumea ca pe un Rai
iluminat de zăpada ploilor de mai
Am mulțumit mereu pentru nimic

Am ascultat simfonii glaciale
Mi-am încropit visele, durerile, tainele în carnea pieptului tău
fraged ca o pîine caldă
Mi te-am imaginat ca fiind cel mai sacru abis
Am trădat toate îndrăgostirile

mereu fără tine

Am adormit ultima
Am citit toate iubirile lumii
Am visat mult
Nu am trăit niciodată

Vino

În mine răsună o muzică vie
Din corpul meu flăcările zboară năluci îmbrăcate în alb
Mereu în căutarea ta
Mereu privită de orbi

Vino

Îți voi atinge chipul
Te voi privi cum nici nu știi

Te voi iubi cu toată sălbăticia îngerească a ființei

Dar nu-ți voi cere să rămîi”.

Înainte de a se constitui în dominanta ontologică a cărții, acest dialog închipuit între eroina lirică (o „Beatrice” arhetipală) dispusă să își nască cu generozitate propriul autor (un „Dante Alighiei” generic) a trebui să parcurgă toate cercurile alterității pentru a ajunge finalmente la Cerul Cristalin. Îmi permit să cred că prin „Fericirile care dor” vor fi de căutat − pe post de primum mobile − și nucleele imagistice deja cristalizate ale viitoarelor cărți semnate cu numele Luminița Amarie.