Probabil
acesta e și contextul suficient de rezonant cît să propulseze
aserțiunile critice ale lui Traian T. Coşovei laprezentarea unuia dintre
primele ei volumuri de versuri („Chintesența de a fi”): „Poeta străbate
un teritoriu împărţit între tăgadă şi speranţă şi disputat între
trecutul asumat şi un incert viitor al sentimentelor”. Păcat totuși că
experimentatul estetician concede fatalmente ideea că „una dintre căile
de acces întru înţelegerea acestor versuri” nu ar fi nimic altceva decît
„suferinţele tînărului Werther înnobilat de singurătate”. Pentru că nu
„din această persistență vinovată a memoriei se naște o
delicată coregrafie a amintirilor”, ci o anume doză fatală de energie
neconsumată o împinge stăruitor pe eroina auctorială să-și proiecteze
supliciile amoroase ce încă urmează a se materializa (ori nu). Doar că
această perspectivă și-o poate asuma fiecare cititor în parte nu atît
lecturînd o carte străină (ce nu îi aparține de drept), cît mai ales
revizuindu-și propriile fantasme intangibile! Și trebuie să îi dau
perfectă dreptate lui Traian T. Coşovei atunci cînd face referire la
lucidititatea sonetelor shakespeariene regăsită în textele tinerei
poete: „Dar / dacă nu am iubit niciodată / am eu vreun drept să mor?”
(„Din durerea crucilor”).
Cel puțin în plachetele apărute pînă acum lirica Luminiței Amarie pare să graviteze preponderent orbitei ontologice buberiene a unui „Ich und Du” („Tu și Eu”) primordial, care contează definitiv în igiena socială a unui postmodernism lăsat pe butuci de moderniștii lirismului egolatric: „Cînd mă iubeai eram (o) femeie / Astăzi sunt / Singura femeie” („Sunt singură”). A propos, printre variantele de titlu ale cărții de față a figurat și „Filosofia întîmplării de-a iubi” care, fără să mă convingă ca expresie, cel puțin nu m-a asaltat cu un lamentou poetic vaginal la modă acum în mediile literare feminine românești. Între posibilitățile poetice deschise de Sylvia Plath și Anne Bragance, poeta din Ibănești o alege pe ultima. Oricît de curios ar părea, dar anume absența unui traseu promis („L'absence
est une valse noire, - et personne avec qui danser”) cît și promisiunea
sa vagă („Le destin est un danseur étoile qui fait des entrechats sur
la pointe des si”) sunt chiar coordonatele între care își caută propriul
echilibru versurile din poezia „Mai bine să nu știi”: „Momentul în care / eu nu mai știu cum să fac să mă găsesc / prin minele / despărțitoare / Prin prăpastia luminii / dar mai ales în tine”.
Mai mult. În volumul „Fericirile care dor” intervine inevitabilul spiritus loci despre care vorbeam mai sus: în timp ce „Byron și Baudelaire își dramatizau amărăciunile și numai Whitman – fericirea” (J. L. Borges), botoșăneanca emergentăîn cîmpurile literaturii contemporane urmeazăeminescianul „pe lîngă plopii fără soț” oriarghezianul „de ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas”: „Îl iubeam pentru el / Niciodată pentru mine / A plecat pentru mine / Niciodată pentru el” („Niciodată pentru
el”). Ca orice mișcare spațială reprobabilă, gesturile unilaterale nu
rămîn nepedepsite. Și dimpotrivă, compensația poetică poate avea efecte
neașteptat de benefice, cel puțin în cartea de față. Iarăși la fel de
paradoxal pe cît poate părea, dar anume vampirismul energetic
al-celui-plecat (lipsă) poate întreține caloric existența terestră a
celui-rămas (întîrziat): „Ascult un aer vechi / din care grauri cu aripi / ca o adiere / ca o răsuflare / ca ultimul duh / ies și mi se așază pe umeri” („așteaptă cireșele de mai”). Între paranteze fie remarcat, incredibil
cum acest text poartă și un dialog intertextual atemporal cu un poem la
fel de scurt din cartea mea de debut „Logos”, tatăl meu : mama mea
„Imago”: „Cînd graurii // în stoluri se vor fi zdrobit / de văzduh, //
pe tot // spaţiul / roditor // va izbucni o livadă cu fúrii: //
sinucigaş, / acolo Dumnezeu // îşi va ticsi // cireşe-n cerul / gurii …”
(„arşită psihedelică”,mai 1989).
Dar
și în acest caz provocările supreme nu sunt puține. Atîta timp cît
claustrofobia existențială nu e deicidă se menține și riscul de a rămîne
cu ochii ațintiți spre un singur cer, dar cel puțin vederea poetei are
șanse să recidiveze în viziune, asemeneadantescului „mit personal care
transformă cerurile în funcţie de sine” (H. Bloom). Matcageometriei
divine face posibil ca litania să se revarse în imn, iar blestemul să se
transforme în orație de binecuvîntare. Avînd în vedere că poemul „Vino”
pare să poarte toate atuurile și, totodată, limitele Empireului erotic
ale „Divinei Comedii”, se cuvine să îl reproduc integral pentru motive
mai mult decît didactico-deontologice:
„Am divagat prin milioane de secunde
Mi-am închipuit lumea ca pe un Rai
iluminat de zăpada ploilor de mai
Am mulțumit mereu pentru nimic
Am ascultat simfonii glaciale
Mi-am încropit visele, durerile, tainele în carnea pieptului tău
fraged ca o pîine caldă
Mi te-am imaginat ca fiind cel mai sacru abis
Am trădat toate îndrăgostirile
mereu fără tine
Am adormit ultima
Am citit toate iubirile lumii
Am visat mult
Nu am trăit niciodată
Vino
În mine răsună o muzică vie
Din corpul meu flăcările zboară năluci îmbrăcate în alb
Mereu în căutarea ta
Mereu privită de orbi
Vino
Îți voi atinge chipul
Te voi privi cum nici nu știi
Te voi iubi cu toată sălbăticia îngerească a ființei
Dar nu-ți voi cere să rămîi”.
