Cu tine față în față am stat. Ochii mei au înlocuit adâncurile, spaimele și tainele ființei tale.
Tu, eu ai devenit.
Tu, nepământeană ființă, ai stors sufletul meu de rugăciune.
Ne-am băut ambii veninul celuilalt, apoi umerii ni s-au uscat.
Ochii ni s-au adâncit în neputințe.
Mâinile noastre unite, sfidau fulgerele care despicau pietre.
Zale fierbinți, înflorate, purta albul trupului meu în palmele tale.
Te-am rugat să nu mă lași să plec.
Oglindă mi-ai fost, tată, fiu, bărbat.
Apa ochilor mei ai fost și te-am rugat să nu mă lași să plec.
- Deznoadă funiile care îmi îngreunează ritmul sângelui!
Ți-am spus, dar nu ai știut să-ți potrivești ceasul.
S-a rostogolit piatra de sub tălpile mele.
Casa ta și pâinea pruncilor tăi am fost și te-am rugat...
Sub picioarele tale am lăsat inima mea.
Am smuls-o eu cu
mâinile mele și te-am rugat să o ții sub picioare.
Să ignori tot sângele ce îți va păta mereu urmele.
Te-am implorat să nu mă lași să plec.
Animalele sălbatice din mine le-am îmblânzit.
Am chemat caii și mi-au băut toate lacrimile.
Am rupt de pe mine veșmintele de pământ și vânt am devenit.
Vulpile au venit cu înnoptarea și lupii cu sălbăticie au rupt viața din mâinile mele.
Oarbă, mută, goală te-am suplicat să nu mă lași să plec.
Am ars toate locurile acestui pământ fără tine.
Copilăria am îngropat-o în locul unui gard de sârmă ghimpată.
Cu durerea în mine, cu ură te-am implorat să nu mă lași să plec.
Îngrozită de această iubire pe care mi-ai dăruit-o simplu.
Te-am implorat să nu mă lași să plec.
Ca tu să mă privești cu liniste și să-mi spui senin
că drumul meu începe și se termină cu tine.
Că lupii nu pot distruge cercurile de foc în care noi dormim îmbrățișați, că nu este apă care să ne poată stinge, și
mi-ai deschis
toate ferestrele.
©Luminița Amarie Scrisori albe
19 Ianuarie 2014
