Traian T. Coșovei
Suferințele unei poete- după Werther
O delicată făptură de glasuri, gânduri și lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material și imaginar, se dovedește a fi Luminița Amarie.
Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor.
Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă. Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie se amintesc mâhnirea superioară  a sonetelor shakespea-riene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare.
Citește mai departe...

Lucia Olaru Nenati:  "Luminița Amarie scrie o poezie autentică, plină de forţă şi armonie, o poezie revelată. N-o interesează modele poetice pentru că poezia ei e mai puternică decât eventuala încercare de a se supune modei în chip artificial. Doar citindu-i versurile ce aduc inconfundabila aromă a prospețimii și originalității, am acceptat cu bucurie să-i fiu alături la acest eveniment major în viata unui autor: lansarea unei cărți acasă, în spațiul genitrix, care nu întâmplător e unul doldora de spritualitate. Așadar, vom încerca împreună să generăm cu adevărat un eveniment autentic. "
(Lansarea volumului de versuri, "Chintesența de a fi")

 

Ionel Bota. Cronica literară. Luminiţa Amarie între debutul ei literar şi voinţa de a fi.
Un efect controlat al candorii emană din paginile cărţii de debut prin care Luminiţa Amarie vrea să se identifice valoric între liderii generaţiei sale. Poemele din "Lacrimile, dinţii albi ai durerii", volum apărut la Editura Eminescu în 2012 (152 p., cu grafica lui Florin Preda Dochinoiu) sunt, sigur, proiecţiile unei tinere marcată de voinţa unui imaginar protector în care iubirea şi copilăria, amintirea activă şi sufletul elegiac stau, toate, sub parabola confesivului. Sunt destule stângăcii, exprimarea proaspătă, directă e asumarea firescului în elanul juvenil al scrisului, astfel că editorul ar fi putut să-i fie un bun însoţitor acestui început de drum în literatură şi eroinei sale, talentata noastră poetă. Dar cartea place tocmai prin atenţia eului scriptor de a se plia ritmărilor plurale, dansului cuvintelor în spaţiul marilor eufonii. 

Geo Galetaru:  Citind poemele Luminiţei, încep să redevin optimist: nu a murit poezia! Dimpotrivă, vin spre noi voci lirice care ne dovedesc că poezia e mai vie, mai prezentă ca oricând. Luminiţa este o astfel de voce, proaspătă, ingenuă, de o debordantă concreteţe a imaginii, piruetând în regimul suavităţii sau în acela al unei gravităţi necontrafăcute, dar cu acelaşi farmec, cu aceeaşi naturaleţe a zicerii poetice. O poetă de amplitudine şi de viitor!


Igor Ursenco-  Beatrice întrupîndu-l pe Dante (Post-Argument)
 Uneori configurația urmelor impregnate la un moment dat în spațiul cultural lasă se se întrevadă, abia-abia, direcția posibilă a pașilor de urmat în creația personală a creatorului vizat. În cazul poetei Luminița Amarie nu sunt mai puțin adevărate atît efectele specifice, cît mai ales cele retroactive, ultimile fiind tensionate suplimentar de un marker cultural inevitabil pe harta culturală a României: Botoșanii („de pe la începutul anilor ’90, poetul şi cărturarul turc Ali Narçin a făcut o pasiune constantă pentru poezia lui Mihai Eminescu. Prin urmare, a venit la Botoşani şi Ipoteşti de zeci de ori, încercînd să înţeleagă spiritul locului”, aflăm, de exemplu, din numărul 10/2013 al revistei tîrgmureșene „Vatra Veche”)!
Citește mai departe...

 ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Interviu cu Luminița Amarie. 
,,Scrisul este singura dovadă că exist, învăţ, citesc … dacă nu aş scrie nu aş putea fi eu.
Visul meu este să pot să mă întorc într-o bună zi acasă, iubesc ţara asta, o iubesc pur şi simplu, şi îmi doresc ca într-o bună zi să scriu de acasă şi nu de pe drumuri cum fac de ani buni.
Aş vrea ca eu, să fac România mai frumoasă măcar cu un vers, iată visul meu”.


Suferinţele unei poete – după Werther(Traian T. Coşovei)
O delicată făptură de glasuri, gânduri şi lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material şi imaginar, se dovedeşte a fi  Luminiţa Amarie. Nu întâmplător, cartea sa Chintesenţa de a fi, Editura Eminescu, 2013, este sub semnul unui citat memorabil din filosoful Confucius

Poeți "desenați în limba română"- ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 Poeme
Este o liniște a sicrielor pe ape-
Mirese îndoliate 
Se plimbă pe nisipul stins 
De valurile mării...




Mersul apei din tăcere
Va fi târziu și încă ne vom plânge,
Vom arunca spre ceruri cu uitări,
Vom asculta cum sângele se frânge,
Sătui vom fi de vorbe și trădări. 



Scrisoare albă LXXIII
Crudă floare a însingurării
Poem din cuib
Rodul dorului de apă
Giulgi de mătase pe pielea albă a nefericiților

 Se apropie marea liniște. Noapte a singurătății cazi în mine!
Basm alb în care locuiesc eu. Regina neagră a poemul tău despre îngerii pustiului. Cad stropi de ploaie, vreau să te ating, brumează liniștea ta pe trupul meu cristale de tăcere tremurândă. Aripi cresc din carnea vie a îmbrățișării noastre...


Scrisoare albă LXXIV
Amestec de sânge furat eternității
Plouă.
Am umblat prin ploaie ore în șir.
Am făcut, desigur, opusul a ceea ce mi-ai spus. Am răcit. Pe străzile pustii trupul meu a avut loc să se piardă, să se adune, a putut fi singur, a putut plânge, a putut să se depărteze de inima aceasta care încercă să scape din colivia lumească, din meandrele terestre ale trupului și să se arunce în această iubire care îmi macină ființa...


După apusul tainei din lumină
Cu alți ochi văd trecătorii
Cu alte mâini îmbrac veșmintele
Ce-mi cad pe rotunjimea umbrei
Cu brațele unui prunc îmbrățișez
Aerul crescut din urma ta...



Sânge tăcut
Caut inima, caut inima!
Cu mâinile de piatră scormonesc
Nisipul plin de vipere
Strig!
Din tenebrele timpului mă împart
Eu cea singură plec pe pustiu
Eu cea singură plec în copilărie
Eu cea altcineva rămân cu voi
Nimeni să mă audă...


Omagiu celui care plânge-n noi
Sângele care aleargă prin noi precum o hienă pe nisipul fierbinte. Urme pe pielea umedă, definiția unui diamant. Un animal învins de omenire. Mama care ar ucide, ar trăda, ar sfâșia să își salveze puiul. Bărbatul care iubește silențios, dureros, demn, clandestin. În pace sfidează timpul. Femeia care știe că doar iertarea o face frumoasă. Pâinea caldă se găsește doar acasă. Femeia aceea este acasă. Mama este liniștea. Femeia mamă, roza de piatră. Trandafiriu, trupul său tremurând i se închină lui. Lui care e firul de iarbă răsărit din stâncă.

 Scrisoare în floare
Dragostea mea, iată scrisoarea aceasta.

Scrisoarea aceasta pe care o încep de ani lumină. Scrisoarea aceasta pe care niciodată n-am desăvârșit-o,dar cu care, sufletul meu umil, speră să te atingă. Doar pentru o clipă. Doar pentru un răstimp. Căci oare care poate fi lumina vieții în anii cei pustii dacă nu bucuria de a iubi care nu se măsoară în timp, care nu are timp. Nu am să-ncep acum să-ți spun despre iubire.


Scrisoare albă din grădina rozelor târzii
Dragostea mea, au înflorit magnoliile!
Azi vin spre tine. 
La simplitatea noastră mă întorc. Liniștea ți-o aduc pe floarea umerilor.
Spun unii că lumina ne ucide, spun alții că durerea e o purificare a timpului uitat, o rană în mijlocul iernii din noi.
Iubirea sângerează cu scânteia inimii...


Scrisoarea revenirii
Obosiți de fericire. O viață plină de abis. Liniștea apelor curgătoare. Tristețea anilor pustii. Masa de lemn.
Patul rece. Vise din târziu. Un început din final. Un gând neînceput. Blândețea bătrâneții. Violența copilărie. Înțelepciunea iubirii din final.
Să strig, să strig din răsputeri numele tău. Să plâng, în pace să te plâng, să nu te dau. Să trăiesc așteptându-te...


Primăvara anilor târzii
Din ochii mei cad
Lacrimi de lumină 
Eu sunt femeia care a iertat 
Plecarea celui care încă 
N-a venit...


Plouă cu singurătate
Cu pace accept pierderea timpului
Copacii goi duc sufletul meu la apă
Singurătatea aduce liniște omului trist
Tristețea îi ia omului trist singurătatea
Și o schimbă în ploaie
O ploaie precum cea de azi...


Calea pietrelor
Pe-un rug de stânci port trupul meu agale,
Am răsturnat mereu eu carul greu,
Am băut tot veninul din pocale,
Doar să te știu, te știu... Atât. Mereu.



Scrisoarea vămilor albe
Trecători liniștiți, trecători fericiți, grei și reci.
Este o primăvară a singurătății, blândă, vie, a noastră. Azi mă întorc la tine din trecut. Trecutul spinilor, trecutul tainelor, trecutul unui vis.
Am fost departe și mi-a fost dor de tine. De mine am fugit să pot simți din gol, să nu mai fiu aceeași.
Atât de multe, liniștea mea, atât de multe am să-ți povestesc. Mereu iubindu-te cu dor mi-e frig de tine...


Biografie de început de drum
Am douăzeci și șapte de ani
Și nu știu unde este
Sufletul meu
Am timpul în stânga pieptului
Crini înmuguresc inima mea
Port liniștea unui lac negru
Adormit în inima munților
Dar nu știu niciodată
De ce se zbate din senin
Pentru un cer întunecat de aripi...


Târziul crucilor de lemn
Mâinile tremură
Nu se mai întâlnesc cu izvorul
Sângelui ce duce către inimă
Febra se zbate în pielea obrajilor
O rugăciune mi-a rămas pe frunte
Ori de câte ori m-au iubit
Am devenit femeia de nisip...


Valea plângerii
Cad fulgi de plumb din cerurile-albastre
Aripi de îngeri goi cum frunze-n vânt
Tu mă privești și gândurile noastre
Unite viață dau acestui cânt. 

 

Cartea ploilor
Este dimineață și plouă-
Ascult un cântec despre o barcă neagră.
Plutesc în negura melancoliilor,
Ca și cum atâtea vieți au trecut peste mine...
Îmi pâlpâie o lumânare cât să-mi amintescă
Despre toți morții mei.


Cercul de foc
Eram singuri și ne încălzeam mâinile 
În aburul inimilor noastre 
Singuri eram și ne eram unul altuia rană
Ochii mei plângeau lacrimile tale
Buzele tale rosteau cuvintele mele
Drumul meu urma pașii tăi
Icoana ta îmi împlinea rugăciunile 


Trecerea prin spini
Canalii cresc din carnea încolțită,  
De-ai fi atins tăria unei stânci!
Credeai că o fântână părăsită
Nu are apă? Ah! Degeaba plângi...




Sfidări şi patimi
Cu tine față în față am stat. Ochii mei au înlocuit adâncurile, spaimele și tainele ființei tale.
Tu, eu ai devenit. Tu, nepământeană ființă, ai stors sufletul meu de rugăciune.
Ne-am băut ambii veninul celuilalt, apoi umerii ni s-au uscat. Ochii ni s-au adâncit în neputințe.
Mâinile noastre unite sfidau fulgerele care despicau pietre...


Visul ce nu-și închide ochii
O eșarfă de grâu am pus pe umerii tăi
Ochii ți i-am acoperit cu un giulgi de mătase smarald
Coapsele păzite îți sunt de libelule
Pe vintre am rugat vântul să îți împrăștie licurici
Trupul tău veșmânt de in înmiresmat în rouă poartă...



Se va numi...
Am ascultat țipătul viu al nefericirii
Pe tine te-am atins precum 
un prunc        
Atinge apa umbrelor pustii
Pe drumuri fără veac am înnoptat

N-am căutat să aflu taine vieții
Am dat ce-am luat, am dat mai mult din mine...


Dor rod
Acut îmi lipsește zăpada, 
Acut îmi lipsesc mie eu,
Acut mă gândesc la livada,
Ce doarme cum tace un zeu. 


Anotimpul pietrelor
Ani bucurii, mâinile reci, ochi lăcrimare 
Pași înapoi, buze de lut, duh de argint
Zâmbet sedus, coapse făclii, chin înrobit
Scrin de sidef, ramuri de foc, muguri de vânt
Frig sângeriu, trup vindecat, suflet pustiu
Rug de pământ, urlet senin, ultim sărut...



Răzbate strigătul
Sunt cel mai singur om de pe pământ
Mi se spune lumină când tenebrele nopții
Cutreieră imperiul de mătase în care sunt chiar
Maica fiicei care se va naște din zăpadă
Mâinile mele tremură îmbrățișate de flori
Citeşte mai departe...



Elegie târziului
Fereastra mea pustie-n lumânarea
Ce arde ca sfidând un alt sfârșit 
Terasa asta goală și-apoi marea 
Precum un semn c-ai fost și... te-am trăit...






Ploile mării
Pustiul port se zbate-n așteptare,
Azi marea pare c-a înnebunit.
Amanții triști suspină la plecare,
De-ar fi putut ar fi înmărmurit.
În noaptea lor, în clipa voluptoasă,
În întruparea unui nesfârșit,
Acum privesc la marea furtunoasă...
Cristelniță înrourată
Ah, dragul meu! Cum cade lin zăpada,
Prin fața casei nu văd pașii tăi.
S-a îmbrăcat mireasă azi livada-
Să te întorci, aș inventa eu căi...



Noli me tangere
M-am oprit pentru o clipă
În infernul ridicat de marea ploilor
Plutesc în ceara mării cenușii
Fără dorințe care să-mi adâncească trupul
Privesc
Corăbiile, dragostea mea,
Corăbiile sunt întruchiparea pură a melancoliei...

Scrisoare din trecut
Nu.
Singurătatea nu a rupt din mine.
Nu.
Acolo ai fost tu. Mereu tu.
Nu există azi urma pașilor tăi.
Pentru că eu mergeam mereu pe urmele tale.
Nu sunt singură. Singură nu am fost niciodată.
Eu dictam și tu mereu plecai pe drumul cuvintelor mele. Tu.
Tu care nu cauți să ai un nume. Tu care porți așa frumos numele meu.


Aurar îndoliat
Cum poți nelegiută neputință,
Să rupi din mine aerul ce-l beau?
Să stai în pieptul meu cu stăruință,
S-auzi ce spun, ce tac, ce strig, ce vreau!


Scrisoare albă LVII 
Am vrut să-ți scriu o scrisoare. Să iau o hârtie care rătăcește prin casa mea, prin neliniștile mele, să iau creionul și să-ți scriu. Să-ți scriu orice, orice, numai să ajung pentru o fărâmă de timp la tine. OH...! Să ajung de fapt la mine... 
Am vrut să-ți spun despre ziua în care ai plecat, despre diminețile fără tine, despre aceeași noapte, da, aceeași noapte căci toate sunt la fel după plecare, aceleași vechi icoane ale absenței...


Primăvara zăpezilor,plecărilor,întoarcerii
Dragostea mea, cade zăpada și
mâinile ni se răcesc.
Înăbușită e livada de muguri
ce încremenesc.
Am să te-aștept o iarnă poate,
O iarnă fără anotimp-
Tu dă-mi din darurile toate,
Dă-mi clipa noastră...


Zămislirea
Undeva, poate în lumea aceasta
Sau pe lumea cealaltă,
Pe fața curată,
Pe fața nevăzută a pământului,
Plouă cu floare de crini,
Ninge cu măceșe,
Bate un vânt împrăștiind praf de aur...


Culegere de spini
Pentru că nu știu cum să te strig,
Iau în palme piatra aceasta și o strâng până sângerează
Întreaga mea ființă, înlăuntrul ei.
Pentru că nu știu ce înseamnă uitarea,
Merg pe câmpul cu spini unde te-am cunoscut.
Dansez cu tălpile goale în brațele care mi le imaginez fiind ale tale.


Din fericirea durerii
Nu pot să scriu, Doamne,
nu știu cum să-mi găsesc liniștea.
Cărțile mă așteaptă în toate ungherele casei.
Foile, caietele, creioanele, amulete și pietre adunate
din locurile peste care am trecut.
Luna, luna este atât de frumoasă în noaptea aceasta...

Poate tăcerea
Nu am pierdut nimic;
Toate lacrimile mele au devenit bucurie-
Bucuria mea, bucuria ta, bucuria pietrelor.
Nu am uitat numele tău.
Păsări sălbatice țipă în întunericul 
Pădurilor din copilărie;
Ecoul se adâncește în inima mea-
Nu am trădat liniștea. 


Îndepărtați suntem
Îndepărtați de noi, de visele noastre,
Îndepărtați și poate mult prea triști
Spre a vedea lumina neagră a orizontului,
Din care păsări albe se înalță cu ramura verde în cioc,
Atât de-nstrăinați în neputințe,
Suntem cu mâinile unite.


Lin lumină crâncenă- în memoria lui TTC
Din ceață cad acum doar flori de plumb-
În urmă a rămas un gol al milei.
Cu ce să umplu timpul cel pierdut,
când pietre port
Pe umerii ce-mi cad în gol,
Pe trupul greu ce nu îmi aparține.


Când
Când te iubesc, se deschid râurile-
Pești cu aripi zimțate rup lacătele tăcerii,
Comorile adâncului devin ale noastre.
Cad împrejurul meu petale de flori uscate,
Vin de departe făpturi blânde...


Plecarea
Cântau la ușa de piatră niște păsări
Ce niciodată nu s-au mai văzut.
Aveau în cioc diamante galbene
Și aripile lor rouă împrăștiau.
Cu frica în piept, călcam pământul
Care era viu, mișcător...

Niciodată unul
Tu pe un mal,
Eu pe un mal.

În golul dintre noi,
sufletele noastre,
Trec...


Proorocirea zăpezii
Albă lumină
Chipul văratec
Ochi de pământ

Case din abur
Urme pe ape
Nouri de vânt


Decembrie greu
De s-ar închide-acum fereastra lumii,
De păsările fier ar deveni,
Ne-am adânci în lut (ar spune unii),
Noi însă din pământ am răsări.


Aseară m-am visat
Aseară am visat că eram una
Cu cerul care-n aer cuvânta,
Că mama îmi punea pe creștet mâna,
Și tata-mi povestea câte ceva.

Și parcă o bătrână, of bunica!
În prag cu pâine caldă mi-a ieșit
Spunându-mi, "fata mea, nu e nimica"
Mai veșnic cum e omul ce- a iubit!
 
Din pământul copilăriei
Până să aflu că pot să scriu,
Până să văd cum mâinile îmi Sângerează din senin,
cerându-se ascultate,
Am tăcut în pumni, încleștându-mi ființa,
Vreme de un poem-
Singurul poem poate... 


Îmbrățișare
Vena aceea prin care îți fierbe tăcerea,
Sălăsluiește în sălbăticia ființei mele.
Clocotul din străfundul sufletului,
Eliberează fulgerul îmblânzitor de pietre,
Deschide fereastra porumbelului alb...


Dăruire
Au fost răscoale, stive de lumină, 
Dureri ce oameni n-au putut răzbi.
A curs din lacrimi ceară sângerie,
Din cruci de fier cădeau aripi de fluturi.



Noaptea chemărilor
Fecioare cu tălpile goale, 
Întâmpină sufletul tău.
În palme poartă lauri și foc viu.

Tremură pe umerii lor

Frăgezimea sufletului în curăție...


Spovedania unui trist
Pentru că am decis să nu mai
scriu o perioadă,
Mă trezesc noaptea plângând,
tremurând.
Îmi amintesc vise pe care nu
le-am visat,
Am pe buze gustul unor licori,
din care nu am băut vreodată.
Sângerează cu apă neagră
rănile mele, acoperite cu mătasea
prefăcută a uitărilor.


Urme pe alb
Tot ce-am iubit, a devenit lumină,
Ce-am sărutat, cenușă s-a făcut.
Pe umeri vin acum și mi se-nchină,
Toți îngerii pe care i-am pierdut.




Bocet
Atât de singură-s de mine, Doamne,
Singurătatea mea e de pământ.
Tristețea lumii toată-n mine doarme,
Durerea mea se-ascunde în cuvânt. 






Locul căuș
Vei vedea,
totul va părea fără ecou.
Îți vei spune că nu va merita să rămâi-
Pașii tăi vor lua drumul uitărilor.
Zâmbetul tău va purta o perdea din flori de gheață...


 Rugăciune de duminică sfântă
Coboară Doamne  frânghia-nspre noi,
S-ajungă unul, măcar unul, la lumină,
Să bată clopotele (din adâncuri) și apoi
Să-ți vezi poporul păcătos cum ți se-nchină...




Scrisoare.Să crezi!
Am obosit și iată că mă întorc spre tine. Mereu îmi ești precum un drum acasă și îți mulțumesc, că în liniștea ta mă aștepți, mă aștepți și nu judeci.
E întuneric în mine. Am avut zile pline, am avut zile goale. Sfâșietoare momente am trăit, iubesc oamenii ce împart zbuciumul sângelui meu. Știu că e greu de înțeles, dar doar atât vreau astăzi să-ți mai spun...


Să fie poezia
Să spunem că poezia se naște din neant-
Poate din prea multă tristețe,
Din plânsul pruncilor, care nu au părinți decât imaginari.
Să ni se pară că poezia vine din lumea de dincolo-
O lume fără cuvinte...


Poem acasă
Azi vin să-ți spun că am ajuns acasă,
De unde vin, nu aș putea să știu.
Mai e pe undeva un chin ce-apasă,
Precum un con uscat în bradul viu.




Tristețea de pe urmă
Te-ai risipit, se strânge-n mine marea,
Se strâng corăbii într-un port pustiu.
Mi-a luat potopul pâinea, mi-a luat sarea,
Pe buze duc un dor cu gust sălciu.
Tu, omul meu, pedeapsa mea solară,
Cu cine azi să te înlocuiesc?


Somn de vise făcător
țipăt virgin naște trupul primește chemările vieții rădăcini din nea
câmpuri negre de un abur alb
îmbălsămate
altar renașterii...



Scrisoare albă LIII(de prietenie)
Ce bine e să te regăsesc, la fel de viu, la fel de sălbatic, la fel de demn și protector. La fel de OM. Știu că umbli pe drumurile lumii tale, o lume fără timp, o lume a ta pe care o împarți doar cu cei care îți simt tăria, viața, nebunia, Eul. Știu că în pofida a toate tu ești un om liber tocmai pentru că ești OM. Stiu că îți pasa de mine și asta mă face să mă simt în siguranță, mai puternică, mai în pace.



Tablou
Să-mi pregătesc plecarea
dar niciodată să nu ajung
la destinație
Să fiu așteptată, așteptată, așteptată
Să privesc înlăuntrul ființelor
niciodată să nu le ating
extirpându-le dorința...




Vânt de adio
Port jugul unor taine îngropate,
Tristețea din privirea mea-i pământ.
Drumețule, a tale nestemate,
 În piatra caldă mi-au săpat mormânt. 




Acasă
O, tu, arbore al ochilor mei
Dă-mi lumina verdelui senin
Tu, ființa mea stelară, cer luminat de aripi
Coboară în inima mea, astâmpără-ți setea și dormi
Corolă neagră de săgeți Asupritoare patimi
Dă-mi durerile tale, ploaie de viață aducătoare




Noiembrie
Se plânge din cer
Nucul alb devine un
Candelabru de lacrimi
Cristale de Noiembrie
Îmbobocit e trupul care crește din
Pământul îmbibat de apa 

Liniștea apelor
curg apele și el o privește pe ea
ea care curge prin ape
ea care este o apă
o apă limpede azi


Se apropie liniștea
Am simțit cum peste lumea umbrelor a început să ningă 
de ast' noapte
Ziua aceea liniștită se apropie
Atunci nu voi mai fi imaginea din oglindă
voi fi privirea în oglindă
O privire îndepărtată undeva prin
Lanurile negre ale copilăriei Vom aștepta topirea fierului din ferestrele de lemn...


Mă cheamă
Știu, ai să scrii, cum știu că mă iubești, 
Vei povesti tristețea mea deplină,
Doar zării străvezii din București
Și nopților pustii cu lună plină.


Scrisoare despre iubire(albă LII)- fulger viu
Am visat și eu la o mare iubire. O iubire din aceea care te cuprinde pe neașteptate. O iubire în care intri ca într-o îmbrățișare, care nu te mai lasă nici să respiri fără ea, care te aruncă în niște brațe viguroase și te duce... pe laguna albastră.




Despre omul vântului
Vede, ascultă și tace
Pasul stâncă, trupul temniță cu ferestre deschise
Casa lui lemn greu cu pereții de lacrimi
El nu a pierdut niciodată nimicul...


Scrisoare albă LI(din senin)
Când nimeni nu mai vine să-ți spună c-a ajuns, degeaba se mai face dimineața.
Când nu se mai întâmplă să-ți fie dor de gustul bucatelor împreună,
de nopțile chinuitor de scurte, de un zâmbet fugar, de o tăcere înăbușită de emoții... dacă toate acestea nu te învăluie decât cuprins de o tristețe fără ecou, înseamnă că se întâmplă...
  

 Apoi vei fi
Eu nu ți-am dat din mine o fărâmă,
Te-am vrut întreg, când sângele-mi fierbeai.
Cetatea mea de abur se dărâmă,
Ascunde-mă sub urmele de cai.


Poemul nopții
Bărbatul acesta iubește o femeie  
Iubește o femeie singură bărbatul acesta
O vede noaptea plimbându-se prin casa lui
O vede cum se dezbracă pe marginea patului
Aproape că îi poate sfiora spatele, părul - anotimpul încețosărilor,
al mângâierilor



Scrisoare albă XLVIII
Scrisoare albă, albă și pustie

Doamne, de când nu ți-am mai scris!
Cu ce să încep oare?
Cu vechile mele povești, cu rătăcirile mele, cu fricile mele, cu drumurile mele? Aceeași eu mereu altcineva...
Nu. Mai bine cu iubirea mea pentru această lumină care îmi înseninează sufletul, cu tine, dragostea și durerea simțurilor mele...


Biografie IX
Sunt viață. Sunt eu.
Un om cu privire, nu ochi. O simbioză a simțurilor. Un răcnet, tandră iluzie. Sunt singurătatea, sunt tot ce nu pot spune.
Realizez acest lucru privindu-mi mâinile.


Scrisoare de chemare
Sfidez tăcerea anilor ce-aruncă 
O apă neagră, crudă peste noi,
Doar chipul tău îmi pare o poruncă,
Icoana mea: îmbrățișați și goi.


Amintire crin
de tine îmi amintesc dar tu nu știi
nu ai fost orb dar mi-am dorit să fii
să nu mă poți simți
să nu mă iubești
să nu mă auzi
să nu mă vezi
despre mâinile tale nu mai pot să scriu
cuvintele se rup din tine
se opresc în aerul meu
mă sufocă mocnit
de tine nu am vrut să-mi amintesc


Despre ceea ce nu ți-am spus
m-am recunoscut
am știut că mie îmi vorbești, dar am tăcut,
cum fac de obicei, înăbușită de emoții.
drumurile mele, departe de acel deal,
drumurile mele prin ceața din înalt,
o ceață vie în care eu văd,
eu simt că ne atingem
chemările spre nicăieri și focul
fără apă,
toate m-au răscolit...


Păsările știu
Sunt un om simplu -
noaptea înainte să adorm,
spun două cuvinte singurătății
care doarme în patul meu,
mereu pe partea dinspre fereastră.
Ochii nu mi se închid
când vreau, încep să crească din ei vlăstare de vie.



Scrisoare din pustietate
Ce nefericiți suntem!
Le-am tot spus, nimic n-au înțeles. Ast-noapte m-am plimbat cu ochii în nisip.
Am văzut un bătrân plângând.
Am ajuns acasă și nu am avut curaj
să mă privesc în oglindă.


Stare de toamnă
culorile se pot amesteca
apa nu adună însă decât
pietre apoi le îmblânzește
de atâta târziu
strigarea pe la case
nu le mai spune oamenilor
nimic
surogați cu ochi de smoală
cutreieră aleile 



Amintiri dintr-o copilărie
secerișul se apropiase
chiar sosise
dormea cu unghiile înfipte în pământul moale la rădăcina
grâului
distanța unei lame
o tăietură de briceag



Scrisoare albă despre noapte XLIII
Nu ți-am mai scris de demult, zilele mele au fost lungi și fără de reper.
Uite, acum a venit momentul să-ți spun câteva cuvinte despre noapte.
Îmi imaginez - știu, e trist, dar nu am de ales decât să-mi imaginez - că sunt fericită și cobor mereu în întuneric să ascult noaptea.


În loc de răspuns
Am primit toate scrisorile tale Dimineața
cu ochii închiși mergeam să deschid
Cutia de lemn în care se zbăteau cuvintele
Un ritual al plângerii îmi ești 



Ecoul sâmbetelor triste
De-ar întreba tristețea când să vină, 
Mi-aș pregăti la umbra unui tei, 
Un pat de lut, să-mi cânte-o mandolină,
Și m-aș gândi atunci la anii mei.



Liniștea de pe urmă
Au rămas după tine imagini, 
O oglindă, hârtii și himere.
Cu un murmur aproape deliric,
Geme-adesea în mine-o durere.

 

Scrisoare albă(jurnal) XLII
Nu știu, n-am vrut să scriu nimic, am vrut să estompez, să închid în mine toate trăirile adunate într-o... într-o viață de om, o viață simplă de om mic și simplu. Atât de multe plecări și despărțiri plombate cu nisipul deșertului din palmele noastre reci...


Irisul oglinzilor negre
Din amurg se scurg șiroaie din regrete cruci se nasc
Crește iarbă în pridvoare omul seacă rădăcini
Șerpi cu aripi de lumină dorm în patul unui rob
Prunci cu pietre-n buzunare plâng în lacuri de argint
Pe un prag de sărbătoare plânge-un tată părăsit


Zbor în adâncuri
Știți voi oare că tristețile noastre
nu se trec?
Ele se transformă în lucrurile cărora nu le dăm atenție decât
când suntem iarăși triști
Uite, ceașca de cafea nu a fost nicicând mai frumoasă, mai albă arămie, mai caldă și parcă de forma unei mâini
ca azi
când mi-e tristă lipsa acelor dimineți, acelor mâini...

Zbateri din neant
Am vrut să scriu un poem fără ochi, fără mâini, cu gândul am vrut să-l scriu.
Un poem de dragoste am vrut să aștern pe pământ,
Dar furtuna venea și vântul mi-a împrăștiat gândurile.
Furtuna tot în mine-a răscolit.

Aerul palmelor
Mi-ai spus odată o poveste
despre fluturi
în mâinile tale ca o oglindă
aveai un chip
cred că era al meu
te priveam măsurându-ți
fiecare mișcare

Scrisoare albă XXXVIII
Când sufletul își pierde din puteri, când trupul devine epava unor ore alergate spre nicăieri, mi-e dor de pacea ta, de lumina ta, de tine.
Mereu când îmi pierd echilibrul, când parcă aș sparge clepsidra timpului, când nu mai am răbdare și nu mai suport rutina vieții, mereu apari tu în gândurile mele... ca o scăpare.

Culegere de nerăspunsuri
am adunat miracole
am îmbibat cu rouă palmele
cruțând mereu tăcerea unghiilor
înfipte în carnea singurătății
în genunchi am stat
numai în fața mormintelor
există încă undeva
urmele rotunde în țărână
marginea unui drum lipit de cimitir
liniștea crângului cu măceși
mistreți cu copite de ghiocei
sculptați din pământul negru al pădurilor

Jug de vise
.....................................
să mă trezesc într-o dimineață
totul să redevină ceea ce a fost
copilăria rămâne un vis.
a retrăi fericirea contemplării unui câmp de flori
flori pe care nimeni nu le culege.
aș arunca din mine tot ce-am adunat în anii străini
în care nu am făcut decât să trăiesc pentru alții

Les états des lieux
Il arrive un jour quand on se dit
C'est bon!
On a fait des conneries
On a sonné à des portes
On a brûlé des lettres
On a dormi les jours et crié les nuits
On s'est trompé
On s'est quitté
On s'est remis ensemble pour se quitter de nouveau



Stare XIII
Au închis prăvălia cu bucurii-
Acum toate emoțiile sunt
doar pentru clienții privați.
Ce-o să ne facem noi,
Cei fără carduri, cei fără nume mari, cei fără asigurări de viață.
Definiții definitive și non-compromisuri


Stare XI
S-a întâmplat fulgerul
murise cu lumina în ochi
condamnând oamenii la
singurătatea dorului
Abia acum realizez cât de mult
aș vrea să mă văd după moartea mea


Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine
Și noaptea-nsingurării coboar-acum în mine,
Din hăuri chem tăcerea, să vină înapoi.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Mă torturează gândul și-un dor nebun de noi.

Scrisoare albă XXXVII 
Când eram mică, de pe la vreo 6 ani până la mai mulți, poate 14, în fiecare dimineață plecam spre școală cu o bucurie de nedescris (trebuie să spun că atunci când eram nevoită să stau acasă eram foarte necăjită, aș fi mers chiar dacă aș fi fost bolnavă!). În drumul meu aveam doi salcâmi care crescuseră din aceeași rădăcină. Erau situați într-o pantă, de aceea, pentru a-i îmbrățișa, (din avânt mă opream chiar în mijlocul lor) trebuia să alerg, era ca și cum în fiecare dimineață săream în brațele unui prieten vechi.


Stare X
Aproape că nu mai am nimic de zis
Am adunat pe genunchi lumină și tăciune
Am alergat pe câmpuri de flori
Toate cuiburile păsărilor oarbe le cunosc
Un fir de iarbă crește azi din urma mea
Lutul copilăriei mi-a încărunțit toate fericirile

Stare IX
Mă gândesc să-ți mai dau câte-un semn
Nimic nu-mi poate umple mâinile
Pianul, străzile ornate cu romantismul cenușiu
Parisul păsărilor negre
Cafeaua teraselor pline de poeme


Stare VIII
Cuprinzi în ochi întreaga mea ființă
Mâinile tale înfloresc pe trupul meu
Alb Rozaliu Fraged
Marginile lumii se unesc
Privirile, verigile chemărilor pentru eternitate


Stare VI
De mult nu mai adorm cu somnifere (...)
Trupul meu are nevoie de certitudinea zilei de mâine
apoi începe să leviteze ca un scâncet de început
Aș fi vrut să am un obicei măcar
dar nu mă atașez de nici un obiect
iubesc fără să vreau
- împotriva mea -
oamenii


Lumina din sânge
De ce nu mai vin șoimii să se-nfrupte din înalt?
De 7 ani toate păsările lumii zboară în pământ.
De 7 ani lumina nu mai are culoare.
De 7 ani nu mai visez.



In memoriam ( AAV- 11 iunie)
Trei bărbați
Gemenii racului
Inima lor perlă pământie
Seva mea curge prin venele lor


Cruci și liane
Când orele se vor sfârși,
Vom inventa cruci.
Unii chiar vom fi fericiți în taina lor;
Vom pune crucilor câte un nume.

Stare(III)
Iată-mă iarăși, Doamne...
În fericirea mea fiind cel mai nefericit om
Iată-mă flămând fără motiv
Piroane în suflet
Atâția fluturi morți
Cu tristețea lumii aruncată la gunoi


O viață în două ființe
O viață, două ființe
Mâinile lor pluteau în timp
O pauză pentru totdeauna
Se-apropia trecutul
Ochii luptau cu întunericul chemărilor
Făceau dragoste pentru ultima oară
Cu teamă să nu moară doi


Despre devenire
...și s-au privit în ochi apoi tăcere
din gândurile lor păsări negre zburau preschimbându-se în verigi de cenușă
au înnoptat pe o lagună rupându-se de
tot ceea ce însemna pentru ei adevărul


Despre noi
N-am știut să te las în urmă niciodată
Ai apărut precum o salbă de lacrimi
Ca o binecuvântare simplă
Plecările tale
Tăcerile tale fără de care s-ar scufunda mileniul acesta al gălăgiilor
Ele m-au adus mereu înapoi
Această liniște impunătoare...

Scrisoare albă (de duminică) XXXIV
Nu știu dacă dorul de țară te face un om mai bun și mai trist uneori.
Eu fac parte oricum dintre oamenii buni (naivi!) și triști.
Mai rămâne puțin din sfânta zi de Duminică.
Mă tem că de ani buni duminicile mele au fost sacrificate iar eu am fost și rămân păcătoasa care și-a trădat duminicile cu munca.


Poem de dragoste
Acum un poem de dragoste
O gură de apă
O luntre luminată de lumina dorinței
Acum
Ți-aș spune să lungești această clipă
Când îți împarți căușul mâinilor
cu rotunjimile trupului alb


Fericirile
Mie nu-mi poate lua nimeni fericirile
Fericirile mele sărace și bizare
Fericirile mele seci și blânde
Fericirile mele simple și transparente



Din durere cresc aripi
Când oamenii își uită sufletul
Se dăruiesc trupului
Distrug toate dovezile tristeților
Spulberă cenușa tuturor amintirilor



Oamenii întrebărilor
Au venit la mine
La ușa mea
Niște oameni îmbrăcați în culori
Multe culori
(primà negrul)
M-au întrebat care este numele meu
M-au întrebat cine sunt


Liant
Nu am reușit să fim cei mai buni
Tu ești însă atât de luminos și astăzi

Da, vom face un punct asupra iubirii noastre
Sună patetic, știu
Dar iată-ne aici

Nu e totul pierdut
Au schimbat sensul cuvintelor din dicționar
Au dat foc cărților
Pe cei morți i-au preschimbat eventual
În străzi
Au inventat materia care îmbătrânește feminitatea
Au instruit prunci să-și ucidă viitorul


Niciodată pentru el
Când sapi o fântână
Bat clopote în munți
Se adună mistreții Încep să scobească liniștea
 Ecoul turlelor desparte pământul
Iar singurătatea...
Humă cleioasă și stearpă


Doar durere
Da, iată-te falnic precum un fulger într-un trunchi de fag
Vânătoarea de cerbi s-a încheiat
Încetasem să te mai gândesc
Știu, neputința...





Aproape vie
Nu vă uitați așa speriați
Ați văzut un simplu vierme
Transformându-se în fluture
Va muri!



Năduf
E vânt, e pulbere și vânt,
Ne pleacă trupul în Pământ.

În ochi porți rupere de nori,
Din tine pasc mioare flori.


Sunt singura
Răul doarme în pat cu binele,
Furnica muncește pentru trântori.
Nu știe nimeni adevărul;
Fricoșii nu mor niciodată.



Scrisoare albă XXXIII
Sunt în Paris.
Simt că m-am întors cumva acasă, nu pot uita anii pe care i-am petrecut aici, felul în care mi-am consolidat rostul de a fi, felul în care am început să văd lumea, lumina pe care o împrăștia tot ceea ce întâlneam, micimea mea în fața colosalelor clădiri, a istoriei... sunt atâtea de spus



Vin prin lumină
Am ajuns
Le-am spus să-mi aducă un butuc cu apă
apoi să mă lase singură
Mă privesc speriați și văd cum din ochii lor ar plânge viața mea
Frica lor mă amuțește și azi,
în ciuda atâtor vieți,
în ciuda atâtor morți
N-au înțeles nimic.

La tine m-am întors când m-ai chemat
Am petrecut privindu-te milenii,
Prin trupul tău ca apa m-am plimbat.
M-am încrezut în vorbe și-n vedenii,
La tine m-am întors când m-ai chemat.



Ție îți scriu
Se lasă în mine
un întuneric profund
ca o catapeteasmă de velours
pur sânge
nu știu cum pot ochii mei vedea
lebedele negre plimbându-se pe apele din care răsar cruci
nu pot desluși cântecul care îmi crește în timpane
precum
sunetul călăuzit de sabia unui călău
decapitat de
remușcări


De mine
Ceva de spus
mai e mereu ceva de spus
Nu
nu m-am întrebat niciodată unde pleci când închini
acel pahar
și privești în jos
nu m-am aruncat niciodată în gol
după ultima noapte de dragoste
nu am fost icoana nimănui


Mai bine să nu știi
Iată a venit clipa
momentul în care eu nu mai știu cum să fac să mă găsesc
prin minele
despărțitoare
prin prăpastia luminii
dar mai ales în tine


Chemare
Vino
Am divagat prin milioane de secunde
Mi-am închipuit lumea ca pe un Rai
iluminat de zăpada ploilor de Mai
Am mulțumit mereu pentru nimic


Scrisoare albă XXXII
Până azi, în atâția ani în care nu am făcut decât să fiu, până și până mai târziu, acel târziu fiind poate însuși sfârșitul meu aici, am fost, în cele mai mari sau mai dureroase clipe ale vieții mele, singură.


Presentiment
Se va întâmpla simplu
tu vei veni
eu voi veni
Nu vor conta împrejurimile
doar umbrele noastre
vor fi martorii
atingerilor păgâne
dar nicidecum iluzorii

Devin curat
Stau agățată de lumina unei crengi
privesc prin ochii unui prunc
copilăria
Nu-mi amintesc să fi avut păpuși,
nu-mi amintesc să fi alergat
precum acest băiețandru prin iarbă
cu tălpile goale

Iar despre singurătate
Mi-aș dori ca unele gânduri să nu se termine vreodată Să aibă continuitatea aceasta care mă rupe de tot restul lumii
Mi-aș dori să pot pluti mai mult în oceanului învolburat al sufletului meu
Dar mă tem că nu sunt suficient de puternică


Despre lipsa ta din tine
Câtă viață
poate să cuprindă o clipă?
nimic mai mult decât eternitatea
Dar oare de ce
până acum
nu am învățat încă să ne măsurăm clipele?


Iubirea simplă
Te văd tăcut, ascunzi în ochii tăi
Un ideal banal pentru oricine,
Doar eu mai înțeleg a tale căi
Și nu te judec, zile am puține...



Povestea unei duminici
Mă întreb deseori
oare tu vezi
trestiile care se mlădie în privirea ta
oare vezi tu forța acestei
iubiri care crește în noi
care strămută munții sufletului
meu
oare tu simți fiorul
care îmi străpunge
pieptul
când treci precum
un păianjen pe o dună de nisip
prin gândurile mele

Sfâșiere tandră
cu sufletul precum un Transatlantic în derivă
doar corpul precum străzile
Saint Petersburgului
într-o noapte de Decembrie mângâiat
de lumina felinarelor care tremură
în ultimul meu pahar
(e ultimul, tu ai gustat din el)

Rugăciunea unui eu
Doamne, nu mai bați din clopot,
nu mai plouă în altare,
Se scufundă ceru-n ceață,
fierbe mirul în pahare.



De ce acum?
Dragul meu
se apropie
ziua în care voi pleca
de unde nu știu nici dacă am ajuns vreodată
tu ești trist și singur
degeaba îmi ascunzi tristețile tale
degeaba pleci când nu ai vrea decât
să rămâi
degeaba minți când eu îți știu
tainele
ca și cum eu te-aș fi însuflețit

 Peste tot
Prin aerul sălciu
prin lumina difuză pe care mi-o închipui ca un
voal
precum o aură
care îți înfioară chipul când te privesc
în ochi
ochii tăi - o lume plină de fantasme și scântei

 Stare
Acum
în acest moment
când în sufletul meu o furtună de
întrebări și temeri
ca un vârtej de păsări
albe
s-a stârnit
aș vrea să scriu un
țipăt
aș vrea cu mâinile mele să-mi smulg sufletul și
eu
eu să-l alung din acest trup nedemn

În zadar
Or să-mi promită
Regatul iluziilor împlinite
vor spune că locul meu va fi
în fruntea apelor de munte
îmi vor da comori
și numele meu îl vor rosti
cu sfială
vor chema lupii să-mi vegheze
lumina ființei
și îngeri să-mi picure
mir în palme

Pentru că
Pentru că există oameni care
zâmbesc gratuit
pentru că am atins suflete care m-au absorbit
și m-au transformat în
Eu
pentru că florile sunt mereu
albe și tata mereu bun
pentru că fratele meu
este înger
și mama împărăteasa sfinților


Eu nu
Eu nu m-am rătăcit prin viața ta
nu am căutat să aflu secretele tale
nu am vrut să știu câte femei ai iubit
nu am vrut să-ți știu numele
ca să te pot striga
dar poate nici atât
căci nu ți-l știu decât pe jumătate
eu nu am cerut să stai cu mine
nu ți-am cerut să vii cu mine
eu nu te-am întrebat dacă m-ai trădat


Rătăciți, nu singuri
Când te plimbi prin cotloanele acestei lumi se întâmplă
să te împiedici
sau mai rău, să întâlnești acei oameni cărora trebuie
să le vorbești
și
să nu cumva să-i contrazici (!)
oamenii aceștia sunt acele ființe care au nevoie să-și găsească sufletul


Cum?
Nu știu de ce nu pot inventa și eu metafore la modă
se poartă poezia rece
reală și țipătoare
ca o femeie beată plină de mușcături
pe sâni și pe
coapsele galbene de la fum sau
alte înțepături
fardată strident cu urme de ruj pe dinți
care atrage cu ceva dar nu cu
feminitatea...



Doar dacă
Dacă mâine totul s-ar sfârși
(știm toți că va veni acel mâine)
dacă mâine totul s-ar sfârși
aș vrea ca tata să știe
cât de mult îl iubesc
iar mama să știe
că ea e sfânta mea



Poemul ecoului din om
O mamă a iubit un pământean
din iubirea aceasta
Dumnezeu a zămislit un pumn de lumină
lumina are ochii verzi căci mama seamănă grâu și tămăduiește aripile îngerilor triști
însă ea nu poate dărui lumii
prin pruncul său
decât
un fel de pace monahală
amenințător de frumoasă
și de neatins.


Cum se întâmplă iubirea
De când ți-am trecut pragul
tu ai știut că mă vei iubi
eu am știut că
pentru a fi unul
va trebui să ne umilim în fața acestor marionete
cu inimi schingiuite 


Dar nu m-au doborât
Nu știu cine este
prietenul meu
acest cineva care
mă ascultă mereu



Singuri, singuri
La masa mea nu vine nimeni
toți o ocolesc
și nu știu de ce
poate că oglinda mea
nu este aceeași cu a lor
și poate că eu nu
mă asemăn cu nici unul (neîndoielnic!) 


Despărțirilor
A venit clipa despărțirii
nu mi-ar fi greu să plec
dealtfel nu mi-e greu
ci pur și simplu
dor
tu rămâi mereu cu o parte din amintiri
eu mereu o să am mâinile reci

Crâncena iubire vie
Sânge fierbe în lumină
Curge mir din luna plină

Te hulesc copiii Tăi
Tu-i iubești tăcut și bei


Din lumină
Când eram mică, tata mă ducea pe umeri la bunici
Acum, că am crescut, tata nu mai are unde să mă ducă,
dar i-au înflorit pe umeri florile...

Tabloul unui anonim
Din crivățul atâtor despărțiri
nu am învățat nimic
poate doar să-mi prețuiesc
lacrimile
La gura sticlelor așteaptă
pruncii nebotezați
să-și primească vitriolul
(să poată înflori pe ramurile brazilor din cimitire)

A venit cineva cu mine
A venit din ținuturile
cailor care respiră
greu
a venit
cu tentativa sângelui
unor clocotiri sfâșiate
a venit cu forța
cămășii sale de vânt...


Unde erai?
mi-ai spus să vin acasă
din noi vulturii ciuguleau piscurile virgine și ajungeau la cerul nostru
știi... și noi am fi putut...
haini sunt oamenii care nu știu să primească
eu tăceam
dacă nu aș fi tăcut ar fi trebuit să te mint


Poeții
Când mor, sunt căutați, când sunt în viață -
Nu le dă nimeni locul cuvenit,
Poeții nu ne mor, ei curg din ceață,
Poetul - inocentul pedepsit.


Publicat de