Biografie de început de drum

Am douăzeci și șapte de ani
Și nu știu unde este
Sufletul meu
Am timpul în stânga pieptului
Crini înmuguresc inima mea
Port liniștea unui lac negru
Adormit în inima munților
Dar nu știu niciodată
De ce se zbate din senin
Pentru un cer întunecat de aripi
Port ochii unui prunc nenăscut
Părul meu e aurul care străluce
În pielea mamei apelor
Trupul meu e din pământ
Frământat de palmele
Vântului cuvântului
Dar niciodată nu am știut
De ce o frică mă îmbracă
Și când mă dăruiesc
Îndeplinesc blesteme
Aș fi putut iubi
Am douăzeci și șapte de ani
Și nu știu unde este sufletul meu
Sufletul meu care
Iubește pe cineva necunoscut
De mine
Am toate scările lumii
Sub tălpile de deasupra abisului
Și nimeni nu mă poate atinge
Am o inimă de fum
Și nimeni nu mă poate cuprinde
Am un suflet undeva
Pe un tărâm îndepărtat
Și nimeni, aici, nu poate lua locul lui

Sunt întregul meu

Am douăzeci și șapte de ani
Și nu am iubit niciodată mai mult
Decât cu cuvântul, cu faptul sau cu gândul
Căci sufletul meu nu mai este al meu
Căci sufletul meu nu mă poate purta

Am toate iernile pe trup
Și nu mă poate înmuguri decât lumina
Celui dus
Dar nimeni nu mă poate iubi.




©Luminița Amarie                       Biografii de moment
        8 Martie, 2014