De aceea nu am știut să mă doară mai mult
Să-mi înalț durerea dincolo de carne
Să nu o murdăresc cu dezamăgirile
Să-mi arunc țipătul în rugăciune
Ca apoi să crească aripi din cuvinte
Eu am întâlnit mult prea târziu
gările
În copilărie nu i s-a dat luminii mele ce era al ei
Pesemne că pe toate le-am văzut din întuneric
Abia acum disting culorile
drumurile...
aparțin drumurilor
gările
nu au plecat
nu s-au mișcat
au rămas acolo așteptând tristeți și bucurii
întâlniri și despărțiri
tu ai trecut prin ele înaintea mea
eu pe urmele tale le-am găsit la fel de, of, nici nu știu cum să le spun, la fel de enigmatice și blânde totodată
ca un bătrân fericit că a trăit și trist că a fost singurul care a trăit
în ele mă opresc des, cele de la noi sînt astăzi mai mult părăsite
dar oare nu sînt însăși ele
gările
un altar al despărțirilor
al părăsilor?
mie îmi aduc pace și multă, multă nostalgie
de parcă aș fi trăit și eu odată viața lor
închipuie-ți câte taine poartă
câte lacrimi, câte trăiri...
se aseamănă unui tablou
în ele încremenește fiecare pas devenind nu doar trecere ci și urma unei liniști
o împăcare fie c-a trecut fie că nu mai vine sau poate va veni
definiția gărilor este așteptarea.
©Luminița Amarie
