știi... și noi am fi putut...
haini sunt oamenii care nu știu să primească
eu tăceam
dacă nu aș fi tăcut ar fi trebuit să te mint
am obosit să mint
am obosit să aparțin cuiva
am obosit să nu fiu aici decât pentru a nu înlăcrima străinii
dar eu?
am vrut să nu mai scriu
mi-e trist
copacii înfloresc din ce în ce mai greu
și drumul meu de țară l-au înlocuit cu fibra prefăcuților acestor ierarhii de plastic
aș fi vrut să plâng mai mult în nopțile cu stele când am realizat
că în copilărie nu am privit la cer
că nu știu să deosebesc carul cu fericiri
că unde iarba crește pietrele prind viață
aș fi vrut atât de multe...
tu îmi spuneai ,,vei fi a mea"
mințeai și tu
mințeam și eu
mi-ai spus să vin acasă
în mine lupta continua să se dea
în tine ascunzișurile lăsau să ți se vadă ochii de lumină
cu ei
cu ochii tăi nu ai știut să minți
apoi
noi ne-am mințit în cel mai sacru fel
și azi mă doare felul în care te simt în apele tulburi ale ființei mele
am fi putut păstra un val al nostru
limpede
am fi putut învăța acel pas
înainte
dar nu am reușit
tu ai plecat în lumea oamenilor mari
eu am rămas într-o emoție
din care azi nu știu să-ți mai vorbesc
îți tac
nu am uitat nimic
fiecare gest trăit în preajma ta
l-am schimbat în cuvinte
pe care zilnic ți le scriu
și
pe care...
îți cer să le ierți
că sunt atât de sărace
am fi putut ajuta pomii să înflorească
ai fi putut să mă înveți mai multe despre carul
cu fericiri
pe care
iată
îl privesc singură
mi-ai spus să vin acasă
unde erai când ți-am bătut la ușă?
© Luminița Amarie
