Suferințele unei poete- după Werther
Motto: De ce iubim cu frica de a pierde…?”
O delicată făptură de glasuri, gânduri și lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material și imaginar, se dovedește a fi Luminița Amarie. Nu întâmplător cartea sa, “Chintesența de a fi”, Editura Eminescu, 2013, este sub semnul unui citat memorabil din filosoful Confucius: “ Eu transmit, nu creez.Am încredere în cei vechi și-i iubesc.”
Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor- trecut se naște un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării pe care autoarea îl opune carnalului în favoarea ideii de iubire:
“Am căutat un rost la toate cele
Și m-am pierdut prin vorbe și întrebări,
Am și uitat să mai privesc la stele
Și m-am mințit crezând în arătări.
.....................................................
Orbită de lucirea bogăției
Și eu am aprobat alt viitor,
Purtam în mine patima furiei,
Dar nopții ca un tainic scriitor...
Am și uitatde câte ori mânia
În mine cuibul morții și-a făcut,
De-atât de mult păcat sfințeam prostia
Și eul începeam să mi-l imput.
Am adormit cu gând la împlinire-
Un ideal din bârfe și gunoi,
De multe ori mi-am și ieșit din fire
Și-am ignorat sfințenia lui <<doi>>.
…………………………………
Azi nu mai știu nici rostul , nici urmarea
A ceea ce-am făcut zi după zi,
Însă scriind încep s-aud chemarea
Și caut Chintesența de a fi.”
Din această persistență vinovată a memoriei se naște o delicată coregrafie a amintirilor.
Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă.
Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie se amintesc mâhnirea superioară a sonetelor shakespea-riene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare.
Dar lacrimile rămân reale, autentice:
“Și voi veni încet, plăpând, pe îndelete,
Și tot ce pot voi face să nu te necăjesc,
Aș vrea ca trupul tău de-al meu să se-mbete,
Eu simt c-aș vrea în vis să vin să te-ntregesc.
Apoi, în patul tău, târziu voi adormi,
Întâi să te privesc, să mă îmbăt agale,
Nu știu de ce, dar cred c-am putea împlini
Un vis ce-a adormit ca taina în pocale.
Tu să nu mă întrebi de ce nu te-am trezit,
Să nu mă cerți că nu te-am ascultat,
Tu știi, frumosul meu, vreau să fii fericit!
De-aceea visul vreau să-ți fac adevărat.
Eu voi veni când dormi și voi purta cămașă de lumină
Țesută la candela lunii de-un înger păcătos,
Doar fruntea să-ți sărut cu gura-mi de carmină,
Să dormi acum, dormim, străinul meu frumos.”
Real sau imaginar…din această confuzie a simțurilor amestecate într-un aliaj ce-i conferă autenticitate, se naște metafora unei individualități risipite printre trăiri:
“ Noi doi și o plajă pustie,
O scoică ne ține făclie,
Tu- țărmul ce-mi sărută talpa,
Sculptând două trupuri cu dalta.
Albastru precum asfințitul
În inimi purtăm răsăritul.
Nisipul, fiorii pe piele
Și lacrimi iubite de stele.
Atingeri, văpăi, apoi marea,
În ea ne învingem pudoarea.”
Spirit profund și puternic, Luminița Amarie face dovada unei reale înzestrări poetice ce dovedește că realitatea poate oricând deveni sentiment și sentimentul caligrafie existențială.
Suferințele tânărului Werther înnobilat de singurătate- iată una dintre căile de acces întru înțelegerea acestor versuri.
Motto: De ce iubim cu frica de a pierde…?”
Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor- trecut se naște un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării pe care autoarea îl opune carnalului în favoarea ideii de iubire:
“Am căutat un rost la toate cele
Și m-am pierdut prin vorbe și întrebări,
Am și uitat să mai privesc la stele
Și m-am mințit crezând în arătări.
.....................................................
Orbită de lucirea bogăției
Și eu am aprobat alt viitor,
Purtam în mine patima furiei,
Dar nopții ca un tainic scriitor...
Am și uitatde câte ori mânia
În mine cuibul morții și-a făcut,
De-atât de mult păcat sfințeam prostia
Și eul începeam să mi-l imput.
Am adormit cu gând la împlinire-
Un ideal din bârfe și gunoi,
De multe ori mi-am și ieșit din fire
Și-am ignorat sfințenia lui <<doi>>.
…………………………………
Azi nu mai știu nici rostul , nici urmarea
A ceea ce-am făcut zi după zi,
Însă scriind încep s-aud chemarea
Și caut Chintesența de a fi.”
Din această persistență vinovată a memoriei se naște o delicată coregrafie a amintirilor.Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie se amintesc mâhnirea superioară a sonetelor shakespea-riene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare.
Dar lacrimile rămân reale, autentice:
“Și voi veni încet, plăpând, pe îndelete,
Și tot ce pot voi face să nu te necăjesc,
Aș vrea ca trupul tău de-al meu să se-mbete,
Eu simt c-aș vrea în vis să vin să te-ntregesc.
Apoi, în patul tău, târziu voi adormi,
Întâi să te privesc, să mă îmbăt agale,
Nu știu de ce, dar cred c-am putea împlini
Un vis ce-a adormit ca taina în pocale.
Tu să nu mă întrebi de ce nu te-am trezit,
Să nu mă cerți că nu te-am ascultat,
Tu știi, frumosul meu, vreau să fii fericit!
De-aceea visul vreau să-ți fac adevărat.
Eu voi veni când dormi și voi purta cămașă de lumină
Țesută la candela lunii de-un înger păcătos,
Doar fruntea să-ți sărut cu gura-mi de carmină,
Să dormi acum, dormim, străinul meu frumos.”
Real sau imaginar…din această confuzie a simțurilor amestecate într-un aliaj ce-i conferă autenticitate, se naște metafora unei individualități risipite printre trăiri:
“ Noi doi și o plajă pustie,
O scoică ne ține făclie,
Tu- țărmul ce-mi sărută talpa,
Sculptând două trupuri cu dalta.
Albastru precum asfințitul
În inimi purtăm răsăritul.
Nisipul, fiorii pe piele
Și lacrimi iubite de stele.
Atingeri, văpăi, apoi marea,
În ea ne învingem pudoarea.”
Suferințele tânărului Werther înnobilat de singurătate- iată una dintre căile de acces întru înțelegerea acestor versuri.
