Scrisoare din pustietate

Ce nefericiți suntem!
Le-am tot spus, nimic n-au înțeles. Ast-noapte m-am plimbat cu ochii în nisip.
Am văzut un bătrân plângând.
Am ajuns acasă și nu am avut curaj
să mă privesc în oglindă.
V-am spus că nu puteți face nimic și v-am implorat -
v-am implorat să nu mă întrebați nimic - .
Suntem minunați, suntem cei mai buni în materie de dezamăgiri.
În materie de distrugere în masă a purității suntem cei mai mari.
Pâinea nu se poate cumpăra cu cenușă.
Și v-am implorat să încetați. V-am privit adunând pietre prețioase. Le ascundeați sub perne.
Noaptea pietrele vă deveneau coșmaruri dar ricoșau din voi de teroare.
Singura iubire adevărată o ucideți azi cu pietrele voastre prețioase.
Și eu nu vreau să știu nimic.
Spune lumea că pe-acasă e sânge.
Le curge oamenilor sânge din deciziile lor de cuvinte ieftine.
Gândurile oamenilor extermină prietenia mută, singura reală. Prietenia le spune:
- Omorâți-mă, doar atât a mai rămas ca scăpare, eu vă pot ierta și vă voi fi fidelă și dincolo de pietre.
Suntem nefericiți, niște pioni lipsiți de Dumnezeu.
Din carnea vie sufletul e sfâșiat.
Am luat un tren cu speranța că există pe lumea asta.
Un loc fără adresă unde cresc crinii albi care ucid cu frumusețea lor
și unde izvoarele nu sunt negre.
Spune lumea că pe-acasă toți oamenii
poartă salbe de pietre roșii
și sunt din ce în ce mai
singuri dar nu văd.


© Luminița Amarie