Ai fi putut să apari din neant. Așa
cum văd eu veșnicia și sfidez timpul, ai fi putut să apari din
întâmplare, din una din vedeniile mele, din umbre, din nimic.Să-mi umpli venele cu verdele ochilor tăi sălbatici, cu albastru lor ca o Andalusie în flăcări.
Ce știu eu...?
Puteai să apari oricum, sub orice formă, să porți orice mască, să vorbești orice limbă, să ai un parfum de lemn sau de pământ, să iubești o singură femeie, să respecți un singur bărbat, să bei o sevă a vinului nezdrobit, neînceput, să fii un călător, un negustor sau un tâlhar însetat, să fii o umbră, o tristețe sau cea mai mare fericire, să fii oricum, orice, oricând, eu tot te-aș fi recunoscut.
Dar tu ai ales să fierbi în sângele meu, să-mi zvâcnești la tâmple când răsare soarele, să-mi umpli scrisorile cu o tandrețe nesăbuită care îmi înlocuiește și somnul, și viața, și... apa.
Mai simplu ar fi fost să nu exiști și eu să te aștept în van, să mi te imaginez și să-mi fii o simplă și continuă așteptare, să fii o poveste la care visează oamenii singuri, o poveste care rămâne doar poveste. Dar nu. Tu ai ales să te dizolvi în carnea mea, în aburul meu, în respirația mea, în fricile mele, în gândurile mele, în sufletul meu speriat, în nopțile mele vestale acestei tristeți ce o port, ce mă are.
Bați în mine ca o inimă, ca și cum înlăuntrul meu trăiește altcineva, cineva familiar care îmi știe căile și ritmul, care se lupta în mine, respiră din mine, moare din mine.
Ai ales să te naști înaintea mea, să-mi înveninezi toate lăcașurile trupului și sufletului, să-mi pregătești viața, să fii tu calea ei.
Eu alerg în tine, tu alergi în mine.
Pesemne că din acest banal motiv nu ne întâlnim niciodată dar vom rămâne uniți pentru totdeauna.
© Luminița Amarie
