Cruci și liane

Când orele se vor sfârși,
Vom inventa cruci.
Unii chiar vom fi fericiți în taina lor;
Vom pune crucilor câte un nume.
Cine poate ști...
poate vor avea și câte un număr,
Depinde de crucea fiecăruia...
Poate că ne vom îndrăgosti și vom apuca treji,
Căderea zorilor pe iasomie-
Această floare ca o fecioară văduvă,
Care are candoarea unei picături de sânge
Pe marmora albă a sufletului,
Ceva din puritatea unei morți neașteptate.
Ne vom alege sicrie de nacru,
Atenți la fiecare colț,
La fiecare arcuire a literelor,
A cifrelor înscrustate pe fruntea lor,
Să nu cumva să rămână în ele forma unui ac
Prin care să pătrundă oamenii, nu viermii.
Când timpul nu va mai avea timp, noi vom pluti
Deasupra lui precum o albie de praf cenușiu.
Crucilor le vom spune toate tainele noastre,
Ne vom dezbrăca până la freamătul viu al înfiorării,
Ne vom privi în cruci ca în oglinzi.
Cu glas mohorât le vom vorbi despre noi,
Despre tot ceea ce am iubit și am ucis,
Despre tot ceea ce am dăruit și am furat,
Despre tot ceea ce am jurat și am trădat.
Nimeni nu va mai sta în calea noastră.
Noi, în fața crucilor,
Crucile în fața noastră,
Ca o iubire zeificată.
În fața ruperii de trup,
Sufletul va rămâne pilonul dintre cer și pământ.
La ce bun să-mi petrec timpul în lipsa mea?
Voi pregăti eu însămi locul crucii mele.
Aș vrea totuși să vină cineva din când în când
Să-mi vorbească prin cruce.
Nu știu cine...
Ar putea veni la două cruci deodată,
Două cruci măsluite precum o carte Legată cu sfori,
Legată cu liane încă verzi.
Dar cum numai crucile își pot duce taina și pe pământ,
Vom fi la adăpostul Binelui și al Răului.
Nimeni nu va ști că noi doi vom avea aceeași cruce,
Nimeni nu va ști de ce,
Zilnic,
La o cruce banală, vin aceiași oameni.
De ce este o cruce atât de vizitată?
Va stârni gelozia celorlalte cruci.
Zadarnic,
Din somnul nostru înălțător,
De sub pânzele aceluiași giulgi,
Nici crucile nu ne vor mai putea despărți.




© Luminița Amarie