Stare

acum
în acest moment
când în sufletul meu o furtună de
întrebări și temeri
ca un vârtej de păsări
albe
s-a stârnit
aș vrea să scriu un
țipăt

aș vrea cu mâinile mele să-mi smulg sufletul și
eu
eu să-l alung din acest trup nedemn

și apoi să strig la cer numele singurului om pe care l-am iubit
aș vrea
(aceasta ar fi ca o ultimă dorință)

dar, Doamne eu nu am iubit niciodată...

acum
în această secundă
când tremur ca
o fetiță
care s-a rătăcit
care
cade pe drumul de prund
cu ochii în lacrimi
cenușii
care nu mai are nici părinți
nici casă
nici pat
și nici păpușa cu care a dormit de mică

în acest moment aș vrea
să mă pot risipi și eu
ca vântul
ca fumul
ca un nimic din care
să nu rămână decât spiritul
care
încă
este
curat


Dar
dacă nu am iubit niciodată
am eu vreun drept să mor?


© Luminița Amarie