Niște oameni îmbrăcați în culori
Multe culori
(primà negrul)
M-au întrebat care este numele meu
M-au întrebat cine sunt
Mă priveau în niște hârtii ce le țineau în mâini
Să fie cartea vieții mele?
(mă întreb mirată)
M-am speriat
atât erau de siguri că sunt eu
Și au început să mă întrebe felurite:
Unde este casa mea
Unde duc drumurile mele
Unde am fost
Unde voi pleca
Cine îmi e prieten
Cu cine îmi împart... vinul!
Drept să spun
simțeam cum sângele îmi clocotea în tâmple
Pe mine nimeni, niciodată, nu m-a întrebat:
Cine sunt
Unde e casa mea
Unde am fost
Unde voi pleca
Cine îmi e prieten
Cu cine împart... vinul!
Așadar
Am tăcut
Dar ei nu! Ei continuau
să mă insulte cu întrebări
Insolența rătăciților
(titlul zilei mele)
Văzând că nu pot scăpa de acești oameni
Îmbrăcați la fel
Vorbind la fel
Întrebând la fel
Spun încet, în gândul meu o poveste despre lacrimi
apoi despre aripi apoi
despre tăcere
și le răspund:
-Eu nu am nume
Dați-mi voi ce nume vreți
- Eu nu știu cine sunt
Dar dacă puteți să-mi spuneți voi
Ați dezlega enigma vieții mele
- Eu nu știu cine este în hârtiile din mâinile voastre
din fotografii
Dar dacă vă deschideți aripile
Dacă le aveți la voi aripile
Mergeți repede în munți și priviți cerul
Veți vedea sufletul meu
Atât, aceasta este singura mea certitudine
Trupul meu nu știu dacă există
Numele meu nu îl cunosc
Dar sufletul meu e viu.
Ah, și mai e ceva
Mă întrebați unde aș vrea să locuiesc
(mi se pare absurd să vă ascult, dar...)
- Eu mi-aș dori să pot locui acasă.
© Luminița Amarie
