prin limpezimea ochilor acestor anotimpuri
iată-mi singurătatea
cu mâinile goale
cu ochii de cristal întunecat
transparentă ca virginătatea apei
unei fântâni pe câmpurile de luptă
cu sufletul precum un Transatlantic în derivă
doar corpul precum străzile
Saint Petersburgului
într-o noapte de Decembrie mângâiat
de lumina felinarelor care tremură
în ultimul meu pahar
(e ultimul, tu ai gustat din el)
cu părul desfăcut ca o desfrânare
de ecouri
pe umeri
cu teamă ca vântul
să nu-ți evapoare din el
atingerile
mirosul
sărutul
cu gândurile ca o
Sahara înzăpezită și o corolă de cireși în floare
cu dorul
precum un rug ce-mi arde în palme
cu
timpanele pline de respirul tău
precum tunele din care
tâșnește aburul
liliachiu al băilor de îngeri
care iată
și acum îmi țin lumânarea
cu amintirile de care
nu aș vrea să mă despart
decât dacă te-aș lua cu mine
mă privesc în oglindă
și te văd.
© Luminița Amarie
