Mă întreb deseori oare tu vezi
trestiile care se mlădie în privirea ta
oare vezi tu forța acestei
iubiri care crește în noi
care strămută munții sufletului
meu
oare tu simți fiorul
care îmi străpunge
pieptul
când treci precum
un păianjen pe o dună de nisip
prin gândurile mele
oare auzi cântecul care vibrează
în pieptul pământului
din mine
când mâinile tale
gura ta
își găsesc cărări pe trupul meu
sărac dar viu
Ah, timpule!
nu vezi că tu degeaba treci
nu vezi că nu ai cu cine lupta
nu ai obosit să te împotrivești
iubirii noastre
care sfidează legile tale?
...așa i-am spus.
aceste versuri se vor pierde
aceste gânduri se vor risipi
aceste cuvinte își vor pierde înțelesul
dar niciodată
acest lăstar nu va seca
pământul își va avea o margine
dar nemărginită va rămâne
această inimă care bate în același timp în noi
nimic nu poate mărgini văzduhul
iar noi suntem în el
nimic nu poate sufoca sufletul
iar noi suntem doar suflet
ce rost să lupt cu oamenii
de ce să-ți cer trupul care nu este decât o amăgire
să te ating
să te privesc
să te trăiesc
odată mi-e deajuns.
Oare știi tu
omule singur
știi tu prin câte ceruri te-am purtat
în gând
știi tu câți îngeri ți-am lăsat în prag
când am plecat
știi tu că rugăciunea mea umilă te păzește mereu
știi tu că lumina din fereastra ta
poartă numele meu
pe toate ți le-am dat
pe toate ți le-am scris
pe toate le-ai pierdut
dar în zadar este doar
viața fără iubire
din noi se vor înfiripa
fluturi cu aripi de
apă
din trupurile noastre pământul își va lua seva
din cenușă iarăși vom renaște
și ne vom iubi tăcut
odată cu timpul
care nu va ști să ne cuprindă
ne vom iubi în taina
unei duminici
și vom apune doar pentru a răsări.
Poți pleca.
Eu nu te vreau aici ca să te am.
Înfruptă-te din tăria și extazul acestei vieți
fii pe pace
am grijă eu.
așa i-am spus... în gând.
© Luminița Amarie
