Când ceasul de pe urmă va suna, va trebui să plecăm undeva, unde însă, nu știe nimeni.
Am crezut că suferința nu are limită, am crezut că viața nu are limită, dar nu, nimic în afară de iubire nu își are limită.
Orice fel de iubire, orice fel...
Putem nega, putem pleca pe drumurile acestei lumi, putem clădi imperii și dărâma regate, nimic, dar nimic nu poate înlătura puterea unui sentiment decât sentimentul însuși.
Sunt un simplu călător pe drumurile propriilor mele gânduri, drumuri care se joacă știut cu sufletul meu, drumuri de care depind azi și de care cred că voi depinde tot restul zilelor.
Am ajuns de nenumărate ori la destinație, dar nu am căutat niciodată să rămân, ba chiar am ignorat acest lucru spunându-mi că locul meu nu e aici, oriunde era acel ,,aici".
Nu știu de ce îți scriu mereu, nu știu de ce aceste scrisori se aseamănă atât de mult unei spovedanii, nu știu de ce simt nevoia să împart cu tine simplitatea zilelor mele, poate pentru că știu că nu te voi avea niciodată, dar nu știu nici asta...
Despre ce să-ți scriu azi?
Să-ți spun că mă trezesc din nou cu aceeași stare de vid, de angoasă, să-ți spun că mă privesc în oglindă întrebându-mă ce aș mai putea face pentru a-mi învinge zilele, orele, erele fără tine?
Am obosit să te caut și să te aștept, dar fără aceste așteptări și căutări aș muri mai repede.
Mă întreb unde ești și mai ales dacă m-ai putut ierta.
Da, mă întreb dacă m-ai putut ierta, absolvi de acest fel al meu de-a te iubi atât de simplu și de-a nu te răscoli în pacea ta, de-a nu te umbri cu dragostea mea.
Mă întreb dacă înțelegi ceva din ceea ce scriu și mai ales dacă ai reușit să te accepți în mine.
Mă întreb dacă tu vezi cât de frumos creezi în mine aceste avalanșe de fiori, aceste ecouri de lacrimi, aceste gânduri de dor precum o lavă din care cresc florile vieții.
Astăzi m-am gândit brusc la sfârșit, nu este prima oară când mă gândesc la asta, dealtfel, de moarte nu-mi mai este teamă de demult...
M-am gândit într-un mod banal la inevitabilul sfârșit dar m-a durut nu lipsa ta ci prezența ta în sfârșitul meu, nu știu pe unde ești dar aș vrea să știu că atunci când ne vom rupe de acest pământ amintirile tale vor fi albe și destul de eterne să poți găsi drumul către tine, aș vrea să cred că-ți va fi bine, tu nici nu știi cât de multă grijă mi-ai purtat, nu știi nimic...
Regretele noastre pe acest pământ încep din clipa în care neputința de a iubi ne cuprinde, dacă am iubi cu adevărat nu am avea nimic de regretat.
Eu regret doar că nu voi avea suficient timp să iubesc în lumea în care se cuvântă prea mult și prea gol, prea sec și prea în van, căci de-am iubi cu totul ar avea ecou.
Aș vrea să cred că povestea noastră este precum a celor care au murit dar dăinuie și azi prin iubirea lor care încă e vie, ba chiar trăiește prin noi.
De ce te regăsesc în toate iubirile lumii, de ce te caut la marginea fiecărui drum, de ce te urăsc pentru această iubirea ce ți-o port și care mă obligă parcă să rămân...?
Nu știu, nu știu nimic și poate că așa este mai bine, poate că toate aceste nerăspunsuri reprezintă însăși taina care ne leagă și care nu va fi dezlegată vreodată, căci eu, dragostea mea, te iau cu mine și în finalul meu.
Mi-e dor de liniștea ta azi...
© Luminița Amarie
