Îmi reiau drumurile. Nu știu dacă mi-a fost dor, dar plec cu aceeași
tristețe pe umeri. Nu știu de unde atâta tristețe, nu știu de unde atâta
blândețe, nu știu decât că te port...Iubirea mea târzie, nu pot decât să-ți scriu din nou, au trecut zile peste noi sau poate au trecut chiar ani, de unde să știu eu asta?... eu care nu am idee despre ceea ce înseamnă timpul, eu care nu știu nimic altceva înafară de faptul că tu exiști undeva în spațiul acestei lumi și doar așa pot continua să fiu.
Nici nu știu dacă ai citit vreodată sau dacă vei citi aceste scrisori, nu știu dacă știi cât pot să te iubesc și cred, de fapt sunt sigură că nici nu aș vrea să știi.
Căci iubirea este conștietizarea faptului că omul care locuiește în tine poate fi eliberat, lăsat să zboare, să respire prin ființa celui iubit, doar atât, nu este un ,,schimb" iubirea, nu, nu este decât o acceptare firească.
Nu, nu vreau să-ți spun că te iubesc, vreau doar să te iubesc așa cum nici nu știu, așa cum se întâmplă în legea acestor distanțe și tăceri în care ambii locuim fără însă să ne întrebăm de ce, fără să ne risipim clipele în întrebări.
Cât de bine mi-e să știu că exiști!
Cât de multă viață îmi poți dărui... tu nici nu știi...
Să știi că am multe să-ți scriu, să-ți povestesc, am trăit un fel de emoție și un fel de durere nepământeană fără tine.
Spun fără tine în ciuda faptului că tu ești mereu cu mine, paradoxal însă sunt clipe când te-aș vrea aici și trupește, mi-e dor să adorm în pace, mi-e dor să mă odihnesc în brațele tale fără frica de finalul nopții... mi-e dor să nu-mi mai fie teamă de fireasca încheiere a fiecărui început.
Dar ce mai contează?
Sunt iar pe drumurile mele, am lăsat în urma mea greșeli, păcate, regrete, bucurii și mai ales viață, dar nu regret nimic.
Tot ceea mi se întâmplă nu este o întâmplare însă, totul își are menirea în cartea pașilor mei, pașilor noștri.
Port grija ta, port lumina și căldura trupului tău cald și viu în brațele mele, port această iubire care îmi dă putere să lupt cu poverile acestei lumi hilare și mereu alergând.
Nu știu ce m-aș fi făcut fără tine, fără această suferință care îmi mângâie sufletul și cutremură inima.
Pe tine nu te pot iubi decât simplu și naiv, cu tot cu greșeli și inevitabilele trădări ale timpului.
Aș minți să spun că nu-mi pasă sau nu simt gelozia, o simt și mă doare și felul în care privești trecătorii, știi doar ce mult mă vreau în ochii tăi, în tine.
Și dorul, mai este dorul care navighează prin apele ființei mele precum o corabie fără proră.
Nu știu când te voi revedea, dar știu că noi până ultima oară nu ne-am văzut niciodată.
Nu știu dacă are sens ceea ce am scris dar eu știu că tu vei înțelege.
Mă faci frumoasă...
© Luminița Amarie
