Scrisoare albă XXXIII

26 mai 2013, Paris

Sunt în Paris.

Simt că m-am întors cumva acasă, nu pot uita anii pe care i-am petrecut aici, felul în care mi-am consolidat rostul de a fi, felul în care am început să văd lumea, lumina pe care o împrăștia tot ceea ce întâlneam, micimea mea în fața colosalelor clădiri, a istoriei... sunt atâtea de spus despre acest oraș care m-a adoptat... de ce am simțit oare cum acest loc mă cheamă, de ce simt asta atât de rar, de ce nu am și eu ,,acasa" mea undeva, fixă, definitivă, reală...?
Nu știu, dar mi-e bine așa.

De ce de atâția ani te caut și îți scriu?


Oricum, mă voi împărți mereu între drumuri, între locuri, între amintiri, mereu acest oraș îmi va da pacea, mereu îl voi căuta, poate chiar ajunge din urmă...
De aici am început să simt că exiști cu adevărat, din nebunia acestei metropole care m-a adăpostit fără condiții, din lumea acestui suflet de oraș bântuit de umbre, de iubiri, de trădări, de sânge, de bine și rău, dar mai ales de lumina proprie...


Din felul meu de a vedea oamenii, pe toți ca pe o poveste, pe toți ca pe o fărâmă de Dumnezeu, pe toți ca pe un semn că ești.
Nu reușesc, nu reușesc să fiu altfel, nu reușesc să mă integrez în societate (ar fi, cred, pierzania mea definitivă!), nu reușesc să fiu ca ei.
Iată-mă călătorind, iată-mă ca o himeră, iată-mă ca o femeie, iată-mă pe drumurile mele, iată-mă eu.


Sunt fericită azi, știi bine cât iubesc copiii, azi mi-am petrecut clipele în preajma lor, am simțit iubirea.


Uneori vreau să fiu doar eu cu mine, îmi iau liniștea și mă opresc pe malul unei ape sau într-un loc pustiu.


Atunci m-aș ascunde cu fața în pământ și mi-aș dori să-mi crească aripi, aș chema atunci la mine toate păsările lumii și le-aș cere să-mi rămână alături, să aibă răbdare căci sufletului meu îi vor crește aripi și va zbura cu ele, le-aș ruga pe păsări să aibă grijă de sufletul meu, mai mult, aș vrea să fie frig, iubesc frigul, în clipele mele de singurătate știu că forța care crește în mine ar putea nărui toate piramidele neputinței crescute între noi.


Da, asta aș face, aș vrea poate să plouă, timpul să se unească un instant cu toate direcțiile lumii, să nu mai exist decât eu cu mine, atunci cred că aș plânge, știi doar că singura mea binecuvântare sunt lacrimile, aș plânge poate pentru ultima oară, aș plânge cu fața senină, aș plânge cu demnitatea lacrimilor vii, mi-aș aminti tot ceea ce-am trăit, mi-aș cere iertare doar de la tine, că mi te-am închipuit în tot, că am trădat pe toată lumea iubindu-te, aș sta așa singură preț de o veșnicie și nu mi-aș dori decât să închei acest exod într-un mod demn, așa cum numai tu meriți, așa cum numai tu ești.


Da, mi-aș dori să pot muri curată căci m-am născut murdară.


Mi-aș dori să știu că am fost eu apa ta, vinul tău, femeia ta, blestemul tău și poate chiar sensul tău, un sens pe care nu am vrut niciodată să ți-l dau, un sens care de fapt nu este sens ci sfințenia care sălăsluiește în adâncul omului și care nu poate fi eliberată decât trăind și maleficul care îi seamănă leit.


Nu am nevoie de nimic.


Tu știi că eu am tot. Doar că prea simt vulnerabilitatea unui fluture în fața sfârșitului zilei și puterea unui fulger în fața vieților hilare pe care le ducem toți...


Să mă ier(ta)ți, eu sunt un om puternic, puterea mea se măsoară cu fragilitatea mea, sunt identice.


Atunci, atunci când mă unesc cu singurătatea mea, cu liniștea mea, când nucleul acestor gânduri mă absoarbe, încep să-ți scriu.
Nu pot altfel, de când aceste scrisori au luat viață parcă și eu am renăscut...
Nu-mi lipsește nimic, nu mai am dorințe care să mă transforme într-o surogată, am descoperit nu demult că dorințele te năucesc, îți iau din putere și te mint.
Nu am dorințe, visul meu rămâne să pot învăța despre lumina acestei lumi dar și despre al ei întuneric.
Vreau să iau tot ce pot din frumusețea dar și urâțenia ei.


Și mai vreau, nu îmi doresc, ci vreau să-ți fie bine, oricine și oriunde ai fi tu.


Cum poți iubi cu atâta demnitate o ființă nu știu, dar știu că poți.
Să nu crezi că nu te-am greșit, să nu crezi că sunt o sfântă, să nu crezi nimic din toate acestea.
Din păcate mi-a fost dat și mie să mă nasc, de aceea sunt și eu un păcat.
Dar există o lume în fiecare om, există un alt om în fiecare om, ei bine, acel suflet din mine este viu și poate doar așa îmi pot răscumpăra vina de a fi. Poate doar prin a te iubi voi fi iertată.


Dragostea mea, am început această scrisoare cu gândul de a-ți împărtăși această zi și iată o închei împărtășindu-ți această viață.


© Luminița Amarie                                                                                


Scrisorile albe