Se roagă soarele ca să nu piară,
Eu cer să mi te sorb dintr-un potir.
Îți simt privirea rece, ca o lance
Din care curge sânge înrobit.
Războaie ce le-ai dus îți cheamă pace,
Renaști curat, rămâi neprihănit.
Ciuntit, crispat, bolnav și rătăcit,
Ai vrea să mori a nu știu câta oară,
Scăldat în zel, rămâi un părăsit,
Te rogi să simți ceva, să te mai doară!
Bei vin din cupe reci, străin ți-e somnul,
Cărările ți-s toate doar răscruci;
Te-oprești să te închini, un loc ai - domul -
Îți e pe drumul care poartă cruci.
Nu știe nimeni, nimeni ce ți-e rostul,
Rămâi ca o enigmă-ntr-un cavou.
Tu ai plătit de multă vreme costul
Singurătății tale de ecou.
Să scriu elogii, să-ți îmbrac ființa...
Degeaba! Suntem niște umbre vii!
Dar uneori te știu, îți știu voința,
Doar tu sfidezi orice, tu știi să fii!
© Luminița Amarie
