Te văd

Ai trupul viu, ești marmură și ceară,
Pe fruntea ta porți un blestem de mir.
Se roagă soarele ca să nu piară,
Eu cer să mi te sorb dintr-un potir.


Îți simt privirea rece, ca o lance
Din care curge sânge înrobit.
Războaie ce le-ai dus îți cheamă pace,
Renaști curat, rămâi neprihănit.


Ciuntit, crispat, bolnav și rătăcit,
Ai vrea să mori a nu știu câta oară,
Scăldat în zel, rămâi un părăsit,
Te rogi să simți ceva, să te mai doară!


Bei vin din cupe reci, străin ți-e somnul,
Cărările ți-s toate doar răscruci;
Te-oprești să te închini, un loc ai - domul -
Îți e pe drumul care poartă cruci.


Nu știe nimeni, nimeni ce ți-e rostul,
Rămâi ca o enigmă-ntr-un cavou.
Tu ai plătit de multă vreme costul
Singurătății tale de ecou.


Să scriu elogii, să-ți îmbrac ființa...
Degeaba! Suntem niște umbre vii!
Dar uneori te știu, îți știu voința,
Doar tu sfidezi orice, tu știi să fii!




© Luminița Amarie