Te-ai risipit, se strânge-n mine marea,Se strâng corăbii într-un port pustiu.
Mi-a luat potopul pâinea, mi-a luat sarea,
Pe buze duc un dor cu gust sălciu.
Tu, omul meu, pedeapsa mea solară,
Mă rog să pot să plâng și să-mi apară
În ochi un dor nebun, neomenesc.
Să se ferească munții și pădurea,
Din calea mea să se ascundă zei.
Să creadă toți că port dureri aiurea,
Din lupi să se transforme-n niște miei.
Văd umbra ta, durerea mea plăpândă
S-a adâncit în tine, sfântul meu.
Privesc plecarea ta cum mă inundă,
Nu vede nimeni trupul tău de leu,
Cum prin prăpăstii cade și-apoi ramuri
Îi cresc dintr-un imens ocean de fum,
Și cum pe brațe porți cununi de lauri,
Renaști precum un zbor, te-înalți din scrum.
Te-am alungat, pierdut-am mâna care
Cu mângâierea ei mă îmblânzea,
Păcatul meu din lut, îți cer iertare,
Întoarce-te și umple carnea mea
Cu izul tău, cu pielea ta ce poartă
În ea din alte lumi, comori și crini,
Să fiu mireasa ta din lumea moartă,
Coroana ta de mirt, pe-un pat din spini.
Te-ai depărtat și tremur, lumânare,
Pe geam îmi cresc liane, pietre curg,
Sub norii grei ce-mi seamănă-a uitare,
Tristețea mea e cel mai negru-amurg.
© Luminița Amarie
(Din drumul către poem)
