Tristețea lumii toată-n mine doarme,
Durerea mea se-ascunde în cuvânt.
Și vin la ușa mea să se închine
Toți sfinții alungați și părăsiți,
Am, Doamne, astăzi mâinile străine,
De ochii lui în mine adormiți -
De omul meu senin precum credința
Ce-o poartă-n suflet pruncul nou-născut,
De sfântul meu ce-mi dăruia voința
Să fac ce simt, să fiu ce am făcut -
Să strig nu pot, să plâng nu știu mai bine,
Mă-nchid în lumea mea ca-ntr-un mormânt.
Am amintiri de care mă pot ține
Când mă scufund în gol, ca frunza--n vânt.
Tristețea mea - o știu - e azi banală
Și poate sunt mai grei nefericiți,
Dar, Doamne, viața mea e o răscoală,
În care-mi pierd toți oamenii iubiți!
© Luminița Amarie
