Când eram mică, de pe la vreo șase ani până la mai mulți,
poate paisprezece, în fiecare dimineață plecam spre școală cu o bucurie de
nedescris (trebuie să spun că atunci când eram nevoită să stau acasă
eram foarte necăjită, aș fi mers chiar dacă aș fi fost bolnavă!).
În drumul meu, aveam doi salcâmi care crescuseră din aceeași rădăcină.
Erau situați într-o pantă, de aceea, pentru a-i îmbrățișa, (din avânt mă
opream chiar în mijlocul lor) trebuia să alerg, era ca și cum în fiecare
dimineață săream în brațele unui sau unor, mai degrabă unui căci erau UNUL, prieten vechi, atât de blând, atât de pașnic, atât de răbdător
așteptându-mă pe mine, chiar pe mine, în fiecare dimineață...
Era ca și cum o prietenie tăcută, o prietenie de lemn și de pământ se
înfiripase între noi și nimic nu ne era mai îndeajuns decât o
îmbrățișare sub cupola dimineților copilăriei.
Avea să-și însemne locul în sufletul meu acel copac... pentru totdeauna.
Aveam zilnic două bucurii imense, aceea de-a merge la școală și aceea de a-mi întâlni salcâmul.
Câtă naivitate poate exista în sufletul unui copil... , naivitate care
iată, astăzi, fără motiv, mă inundă și mă duce înapoi, în timpul anilor
mei puri, când și eu ,,iubeam un copac".
Anii au trecut, școala și-a terminat lecțiile pentru mine și ceea ce
este - iată că nu doar la Iași - nemărginit de trist, e că mi-au tăiat
salcâmul, oamenii au tăiat din corola trecutului meu, din ramurile
anilor mei de început.
Tragediile nu au intensitate sau mărime diferită, sunt pur și simplu
devastatoare pentru fiecare dintre cei cărora li se întâmplă.
Da, mi-au tăiat salcâmul... și odată cu el parcă mi-au luat și o parte din copilărie.
Îmi rămâne vie amintirea acelor ani și salcâmul care continuă să crească în adâncul sufletului meu.
Când tai un copac îi rămâne vie rădăcina.
Măcar atât....
© Luminița Amarie Scrisori albe
