Scrisoare albă din grădina rozelor târzii

Dragostea mea, au înflorit magnoliile!
Azi vin spre tine. 
La simplitatea noastră mă întorc. Liniștea ți-o aduc pe floarea umerilor.
Spun unii că lumina ne ucide, spun alții că durerea e o purificare a timpului uitat, o rană în mijlocul iernii din noi.
Iubirea sângerează cu scânteia inimii.
Am îmbrățișat frumusețea acestei lumi cu sufletul, cu trupul și cu duhul. Oamenii au trecut prin mine dar nu mi-au răvășit ființa. Sunt un om liber, am umbra neclintită, am ochii unui alt pământ, port crucea unui timp ce n-a putut veni decât pe întuneric spre a-mi reda o flacără de neatins.
Dragostea mea, sunt un om singur. Cu singurătatea mea aș putea clădi o lume a iubirii, o lume a tristeții, o lume a iertării, o lume a acelora din noi.
Dar ce tot spun? Iată că noi, de-atâta timp deja, existăm în taina simplă a acestei rugăciuni. Plutim în oceanul gândurilor noastre, la creștet cu aceeași lumânare. Căci iubirea - ea - cu nimic nu poate semăna...

Ajunul Duminicii mă cuprinde cum un fior al copilăriei. Mereu la tine mă întorc, nicicând nu plec din clipa noastră.
Exiști în mine, în apa ochilor mei, în liniștea cărnii mele, în teama mâinilor, în atingere, în păcatul meu exiști, în îngenunchere, în nimicul care mă cuvântă și dacă te iubesc -cu frumusețea ascunsă a acestei lumi te iubesc -. Cu tot ceea ce nu îți spun, cu tot ceea ce nu îți dau, cu tot ceea ce nu este atins în mine te iubesc. Cu o tandrețe ucigător de blândă, cu o tărie înfiorător de fragilă. Cu furtunile acestei lumi, cu neliniștile ei, cu plecările ei și mai ales cu eterna revenire către cuib sub forma vântului care creează zborul.
Ah, cum să nu strig numele tău cu violența unei săvârșiri, îmbrățișarea noastră în care mi-este dor să locuiesc a devenit o vagă urmă pe nisip, un ecou îndepărtat care răzbate în mine.
În mine crește floarea dorului tău.
Din cruzimea verde a acestei zile culeg roua neîncepută în care se cristalizează curăția nevăzută a clipei cu limpezimea căreia îți scriu scrisoarea aceasta. Cu tine să împart durerea acestei fericiri, cu tine chiar de ești cu mine, cu tine chiar de ai plecat de mult prea multă vreme... cu tine căci doar tu știi reveni. Tu, nevindecata mea așteptare, leagănul tăcerilor mele poartă numele tău.
Plecările mele nu sunt ale mele. Drumurile mele nu sunt ale mele.
Iubirea noastră nu este a acestei lumi.
Iubirea noastră plutește în aerul pe care iată, doi prunci jucându-se în flori, îl respiră. Este o iubire a iertărilor. Este o iubire a acceptărilor, a depărtărilor.
Este o iubire a morții din care se înalță pios îngerul nostru păzitor.

Cu frigul care îmi cutreieră ființa închei scrisoarea aceasta în care împământez o bătaie de inimă. Este inima ta care bate în mine.
Tu nu știi dar eu îți port grija fericirii de aceea uneori adormi trist. De aceea uneori iarna ta se plimbă prin sufletul meu precum melancolia unui fum deasupra crucilor de lemn în cimitirul ultimilor ani.

Cu dragoste.

A ta, clipa vie din trecut.

©Luminiţa Amarie                                                           Scrisori albe