UNUL.
Obosiți de fericire. O viață plină de abis. Liniștea apelor curgătoare.
Tristețea anilor pustii. Masa de lemn.
Patul rece. Vise din târziu. Un început din final. Un gând neînceput. Blândețea bătrâneții. Violența copilărie. Înțelepciunea iubirii din final.
Să strig, să strig din răsputeri numele tău. Să plâng, în pace să te plâng, să nu te dau. Să trăiesc așteptându-te. Să nu te vreau decât pentru tine.
Nu știu nici azi dacă vreodată aceste scrisori vor fi ajuns acasă. Nu știu nici dacă vreau să te ajungă. Ador tăcerea cu care te aștept, iubesc liniștea cu care te păstrez, închin clipa noastră clipelor ce vor veni.
Despre ce să-ți scriu, suflete al meu?
Dar cine ești tu oare? ...ființă care nu ești, trup care nu respiri decât din nevăzut... decât din ce nu se mai poate spune...
Când simt atâtea câte nu ți-am zis, când cred atâtea câte n-am atins mă pot înstrăina de lumea aceasta ca să m-arunc în plinul clipei noastre. O clipă este viața însăși. Să o trăiesc eu am venit aici.
Pe tine te-am zidit în piatra mea. La tine mă întorc să mă ascult pe mine cea din începutul tău, pe tine cel din care mă sfârșesc doar spre a înflori... Noi locuim în lumea care va veni. Dar noi nu suntem o poveste de dragoste, noi suntem povestea dragostei. Ne spunem vântului, ne iubim morții cum îi lăsăm să plece, acceptăm durerea, ne trăim bucuria, primim despărțirea, iertăm sabia trădării, suntem noi.
Există o durere, există un regret, ne-au luat totul oamenii cărnii, am rămas singuri, singuri... Dar niciodată nu străini de noi.
Ah, ce miracol briza mării!
Ah, ce durere fericirea care va veni!
Au distrus intimitatea inimii. Au murdărit alba dimineților târzii, au pângărit sfiala cu care simplitatea dăinuia în aer.
Pe tine însă nimeni nu mi te poate lua. Tu locuiești în anii mei, tu bați în clopotul duminicii mele, înflorești sângele meu. Ești liber în mine.
Voi lua un tren ce duce nicăieri. Voi bea o apă de pământ. Voi auri nisipul care-ți păstrează forma trupului apoi îl voi împrăștia. Din profundul inimii voi da o formă de aer ființei tale și te voi purta la nesfârșit.
Oh, dar nu, aceasta nu este o scrisoare de dragoste, aceasta este o destăinuire făcută mie, celui care ești tu.
Voi reveni din nou la clipa noastră.
Cu tandrețea vântului de April surprins într-o îmbrățișare te văd.
Eu, tăcerea care te cuvântă.
©Luminiţa Amarie Scrisori albe
Patul rece. Vise din târziu. Un început din final. Un gând neînceput. Blândețea bătrâneții. Violența copilărie. Înțelepciunea iubirii din final.
Să strig, să strig din răsputeri numele tău. Să plâng, în pace să te plâng, să nu te dau. Să trăiesc așteptându-te. Să nu te vreau decât pentru tine.
Nu știu nici azi dacă vreodată aceste scrisori vor fi ajuns acasă. Nu știu nici dacă vreau să te ajungă. Ador tăcerea cu care te aștept, iubesc liniștea cu care te păstrez, închin clipa noastră clipelor ce vor veni.
Despre ce să-ți scriu, suflete al meu?
Dar cine ești tu oare? ...ființă care nu ești, trup care nu respiri decât din nevăzut... decât din ce nu se mai poate spune...
Când simt atâtea câte nu ți-am zis, când cred atâtea câte n-am atins mă pot înstrăina de lumea aceasta ca să m-arunc în plinul clipei noastre. O clipă este viața însăși. Să o trăiesc eu am venit aici.
Pe tine te-am zidit în piatra mea. La tine mă întorc să mă ascult pe mine cea din începutul tău, pe tine cel din care mă sfârșesc doar spre a înflori... Noi locuim în lumea care va veni. Dar noi nu suntem o poveste de dragoste, noi suntem povestea dragostei. Ne spunem vântului, ne iubim morții cum îi lăsăm să plece, acceptăm durerea, ne trăim bucuria, primim despărțirea, iertăm sabia trădării, suntem noi.
Există o durere, există un regret, ne-au luat totul oamenii cărnii, am rămas singuri, singuri... Dar niciodată nu străini de noi.
Ah, ce miracol briza mării!
Ah, ce durere fericirea care va veni!
Au distrus intimitatea inimii. Au murdărit alba dimineților târzii, au pângărit sfiala cu care simplitatea dăinuia în aer.
Pe tine însă nimeni nu mi te poate lua. Tu locuiești în anii mei, tu bați în clopotul duminicii mele, înflorești sângele meu. Ești liber în mine.
Voi lua un tren ce duce nicăieri. Voi bea o apă de pământ. Voi auri nisipul care-ți păstrează forma trupului apoi îl voi împrăștia. Din profundul inimii voi da o formă de aer ființei tale și te voi purta la nesfârșit.
Oh, dar nu, aceasta nu este o scrisoare de dragoste, aceasta este o destăinuire făcută mie, celui care ești tu.
Voi reveni din nou la clipa noastră.
Cu tandrețea vântului de April surprins într-o îmbrățișare te văd.
Eu, tăcerea care te cuvântă.
©Luminiţa Amarie Scrisori albe
