Plouă cu singurătate


Cu pace accept pierderea timpului
Copacii goi duc sufletul meu la apă
Singurătatea aduce liniște omului trist
Tristețea îi ia omului trist singurătatea
Și o schimbă în ploaie
O ploaie precum cea de azi
De o melancolie de cenușă
Ah, ce mister zborul păsărilor de pe ape!

Aș fi vrut să spun mult mai mult decât scriu
Anii mei, inima mea, această viață de pământ
Pe toate aș fi vrut să le împart altfel
Dar cum să scrie omul tăcerea care îl cuvântă?

Odată am iubit un om singur
De singur ce era
I-am uitat numele și l-am ucis în mine
Îl iubesc și astăzi, dar nu cu anii
Nu cu ochii, nici cu trupul
Azi drumul meu poartă pașii lui
Pesemne că iubirea ne-mnugurește crucea.

Am tot ce voi aveați la vârsta mea
Dar eu râvnesc la tot ce voi nu vreți.

Este ajunul Duminicii.
Plouă. Plouă și tac în mine mai mult decât pot ști.
Fără să vreau zâmbetul meu trist deschide uși -
Mereu o masă mă așteaptă.
Mereu o așteptare devine masa mea.
Azi scriu poemul acesta și nu știu nici ce vreau să spun -
Nu știu nici ce vreau să tac.
Habar nu am nici când l-am scris.
Simt doar că îmi e dor de ceva ce nu există.

Plouă mai trist decât acest poem. Plouă cu singurătate.





©Luminița Amarie