Mă cheamă

Știu, ai să scrii, cum știu, că mă iubești, 
Vei povesti tristețea mea deplină,
Doar zării străvezii din București
Și nopților pustii cu lună plină.


Cum te-am privit, cum blânda ta privire,
Cu pasul ei spre viață m-a adus,
Dar cum întâmplătoarea mea mâhnire
Din fericirea noastră m-a răpus.


Cum mă iertai, cum te știam tăcutul
Ce-n noaptea mea femeia lui am fost,
Mi te-am împreunat, apoi, cu lutul
Și fără să-nțeleg ți-am dat un rost.


Cum ajungeam departe, despărțită
Fiind de tine, parcă prin blestem,
Apoi, cu viața mea nefericită,
Te-am aruncat din nou într-un infern.


Când nu știam de ce, mereu, doar mâna
Simțeam că mi-o păstrează cineva,
Nimicul tău eram, îți eram buna,
Mereu tu ai mâncat la masa mea.


Cum eu, doar eu puteam să te astâmpăr,
Să te aștept acasă și să știu
Că niciodată n-am să te răscumpăr
Puteam să te iubesc, știam să-ți fiu.


Știu, vei striga, știu bine, ai să cugeți,
Să-ți spui: "am fost și eu o umbră-n vânt!"
Crezare să nu-ți dai atuncea, rupe-ți
Cămașa ta de murg... Rămâne-mi sfânt!


Păstrează mâna mea, păstrează-mi chinul,
Pe gura ta, prin carnea ta, prin spini.
Adu-ți aminte, îți spuneam "destinul
La unii e pământ, la alții crini".


Și-apoi, de voi pleca ascultă-ți pulsul
Ştiind că fierbe-n tine dorul meu,
Și cheamă-mă 'napoi, căci numai plânsul
Din noapte face zi, din tine eu. 



© Luminița Amarie