Scrisoare din trecut

Nu.
Singurătatea nu a rupt din mine.
Nu.
Acolo ai fost tu. Mereu tu.
Nu există azi urma pașilor tăi.
Pentru că eu mergeam mereu pe urmele tale.
Nu sunt singură. Singură nu am fost niciodată.
Eu dictam și tu mereu plecai pe drumul cuvintelor mele. Tu.
Tu care nu cauți să ai un nume. Tu care porți așa frumos numele meu. Nimeni nu mi-a știut taina pașilor, atât de drepți, atât de singuri ochilor pustii, mereu aproape de cerul copilăriei. O pasăre pe ape.
Nu, singurătatea niciodată nu a rupt din noi.
În spatele meu erai tu. Îmi spuneai grija ta. Ascultai în liniște ce nume dădeam pietrelor, iubirilor, viselor, trădărilor.
Acestei vieți i te închin pe tine. Dar nu pentru a i te dărui. Tu aparții deja infinitului. Ești calea mea spre mine. Lumina ce străpunge zidul.
Ești marea în care se revarsă sufletul meu. Ești cuibul pruncilor pe care nu i-am avut niciodată. Pentru că iubirea, ah, iubirea...! Iubirea nu se arată. Iubirea este starea noastră de fapt, starea noastră de a fi, tăria noastră de a sfida pedeapsa vântului, venirea despărțirilor, însingurarea sufletului, neputința cărnii, iubirea este marele sacrificiu. Iubirea. Da, iubirea.
Iubirea din pâine. Iubirea din apă. Iubirea din casa de acasă. Iubirea din drumul spre mormânt. Iubirea pe care nu am avut-o poate niciodată. Căci iubirea nu se are, iubirea se trăiește. Iubirea eliberează, iubirea se poartă cu sine fără de legământ omenesc, iubirea doar este. Fără vină. Fără sfârșit. Fără nume. În liniște, în pace, desăvârșită înțelepciune este ea, iubirea.

Tu. O nostalgie care nu are glas. O amintire de la început sfârșitului. O fotografie din viitor. Un dor care va veni.

Acolo ai fost tu. Când colții morții mi-au sfâșiat visele. Când trupul copilei a devenit cel al femeii timpului risipit. Când ușa odăii mele nu se mai deschidea decât în trecut.
Când poemul nu vroia să mai vină, când ființa mea se disipea încet, precum o moarte lentă, o despărțire crâncenă a privirilor. Acolo ai fost tu. Tu, suflete al meu, străin de mine, neuitat de duh.
Tu, fără nume, purtând mereu numele meu.
Nu, singurătatea niciodată nu va fi smuls din noi.

Pasărea pe ape nu mai e a ochilor dar zborul...



©Luminița Amarie                                                                   Scrisori albe

     13-01-14