Biographie IX

Sunt viață. Sunt eu.
Un om cu privire, nu ochi. O simbioză a simțurilor. Un răcnet, tandră iluzie. Sunt singurătatea, sunt tot ce nu pot spune.
Realizez acest lucru privindu-mi mâinile.
Mă privesc în oglindă doar noaptea.
Fără să mă uit la ceas mă întreb de ce e atât de târziu.
Mă pot îndrăgosti dar nu am iubit niciodată.
Când mă privește el
simt cum trece prin mine și fug.
Sunt un om bun.
Îmi împart tăcerea cu pereții.
Cu acest poem pe care
îl scriu gândindu-mă la cât de mult
am vrut să mă îmbrățișeze sălbăticia ochilor lui.
Ochii lui de smarald, agată, turmarin, lapis lazuli și mare întunecată, ochii lui, amestec de rugină și de Mai.
Acum îmi spun că visul de aseară a însemnat această durere care îmi împovărează privirea cu o tristețe nemărginit de curată.
Nu ascund nimic.
Aștept o ploaie de toamnă, iertarea pietrelor și uitarea.
Uitarea care nu vine.Uitarea care nu iartă. Uitarea, această mult cerșită alinare care recunoaște iubirea, adevărul și care nu vine în noi.
Singura care sfidează timpul.
Sunt o ființă, iată. Inima mea bate și picioarele mele ascultă de ea.
Pot să beau apă și să gust Pământul.
Pot fi tot ceea ce îmi imaginez. Cântecul meu ajunge acolo unde văile păzesc castitatea verdelui.
Mistreții cunosc singurătatea dealurilor din care m-am rupt.
Un doliu alb încoronează casa noastră.
De-aș ști până unde duce drumul acesta...
De-aș ști, ți-aș scrie și eu o scrisoare despre omul care poartă crucea altcuiva.

Dar iată că bate vântul și oamenii nu-și mai păzesc credința.

Am rămas singură privindu-mi urmele.

 



© Luminița Amarie