Îndepărtați și poate mult prea triști
Spre a vedea lumina neagră a orizontului,
Din care păsări albe se înalță cu ramura verde în cioc,
Atât de-nstrăinați în neputințe,
Suntem cu mâinile unite.
Legate ne sunt brațele și nu ne mai putem atinge lacrimile.
Te regăsesc în freamătul cuvintelor-
Din istoria absențelor tale,
Tu mie mi-ai dat un nume și pentru o vreme
Chiar am existat.
Ai trecut prin taina singurătăților mele,
Dar nu ai cerut să rămâi.
Cred că m-ai rugat să mai stau în clipa aceea, dar
Însingurarea trupului meu,
Mult prea pustie ca să o poți cuprinde,
A rămas neatinsă.
Tu nu mi-ai tulburat nici pacea, nici seninul.
Mi-ai privit lumina tremurândă și-ai tăcut.
Mi-ai dat un loc și mi-ai spus despre îngeri,
Despre iarba din ochii mei, când întunecați, când scânteind,
Despre miracolul apei.
Tu, frumoasa apelor m-ai numit,
Apoi, furtuna omenească ne-a smuls din rădăcini inima-
Inima noastră care se zbătea precum o rugăciune în neantul din noi,
Inima noastră care mereu alerga spre lumină,
Lăsându-ne în urmă, obosiți de vreme.
Drumurile noastre au fost cuprinse în vârtejul timpului-
Timpul tău, timpul meu, timpul distanțelor.
Cheia ta nu a mai folosit dezlegării,
Și-am plecat.
Am plecat încet, am plecat
Demni și mult prea fericiți în noi,ca să nu putem ierta durerea acestei mari iubiri.
©Luminița Amarie
