Singuri, singuri

La masa mea nu vine nimeni
toți o ocolesc
și nu știu de ce
poate că oglinda mea
nu este aceeași cu a lor
și poate că eu nu
mă asemăn cu nici unul (neîndoielnic!) dintre acești pasageri
ai farfuriilor din care
se hrănesc fluturi
poate că ochii mei nu se întâlnesc cu ochii nimănui
poate că bucatele mele sunt prea simple și sărace (pâine și vin)
poate că visul meu
cum că oamenii sunt prietenii mei
e doar o banală amăgire
poate că nimeni nu vrea să fie părtaș la sărbătoarea mea de a trăi
de a mă adăposti
în penumbra ciobului de foc din care
îmi sorb vinul negru
singură
mereu singură
poate că nu are chipul meu nimic omenesc
poate că nici nu exist
de aceea toți mă ocolesc
nimeni nu-mi vorbește
și totuși
simt cum ceva de dinafară mă privește
aproape că mă doare felul în care mă rănesc acești ochi pe care eu îi văd
și îi simt
atingându-mă...


Continui să mă întreb
în toți acești ani
ai vieții mele
pe drumurile acestei lumi
oare de ce nimeni nu s-a așezat
și nu a rămas la masa mea?


Să fie oare lumea reală iar eu nimic mai mult decât o iluzie care stă singură la masă
așteptând pe cineva care să-i dea viață
formă
culoare
sunet
gust
uitând și foamea de atâta singurătate?



© Luminița Amarie

Dacă doriți să aveți în biblioteca dvs. cărțile publicate de Luminita Amarie, click AICI