A aprins lumina, a privit-o, era speriată, albă, trupul
ei îi părea o azimă caldă, buzele, bărbia, trupul, mădularele firave îi
tremurau, avea părul de o culoare tristă, nemaiîntâlnită de el până
atunci.
Se îndrepta către ea încet, dorința lui era să nu îi tulbure pacea care părea că îi sălășluia ființa.
Prin fereastra întredeschisă intrau fiori de aer rece care îi mișcau
bluza de un cărămiziu pastelat cu firișoare de argint, in topit.
Distanța dintre ei era de o tăcere, i s-a așezat cu capul în brațe și a
stat așa îndelung, apoi, cu o seninătate care sfida parcă sfârșitul
oricărei vieți, oricărei morți s-a ridicat și i-a atins chipul, a
privit-o în ochi, a luat-o în mâini și i-a sărutat fruntea rece.
Mișcările inimii îi erau repezi, sacadate, vizibile prin bluza care tremura pe ea din ce în ce mai pronunțat.
Mâinile îi erau de demult în mâinile lui.
Bluza începea să-i alunece pe umerii rotunzi, pali și cumva, nu au știut vreodată, lumina devenea difuză complice parcă la ceea ce urma să-i lege în taina lor, o taină a faptelor albe, line, curate și mai ales firești, da, totul părea atâta de firesc...
Amestecul de sânge.
Cum poți să povestești o mângâiere, o privire, un fior, dăruirea?
Nu, nu poți decât să lași iubirea unor oameni care înainte să se privească nu știau că au aripi.
.................................................................
Ritualul lor a continuat, nu aveau nume sau drum, nu aveau decât o simplă clipă.
Urmau să se iubescă pentru totdeauna.
© Luminița Amarie
