Plutesc în negura melancoliilor,
Ca și cum atâtea vieți au trecut peste mine...
Îmi pâlpâie o lumânare cât să-mi amintescă
Despre toți morții mei.
Ah, sforile dimprejurul trupului meu!
Ah, ramurile care cresc din mine!
Eu am ajuns departe, dar de departe m-am întors în trecut.
Aș fi putut să rămân, aș fi putut să fiu fericită!
Ah, atât de multă fericire m-ar fi ucis fulgerător!
Am preferat să îmi trăiesc tristețea;
Nu am otrăvit florile de câmp,
Nu mi-am smuls spinii din locul aripilor,
Niciodată nu mi-am tăiat mâinile.
Le-am dat întregi, și azi în ele mă oglindesc.
Părinții mei au înțeles numele meu,
L-au așezat la icoane.
Eu am luat icoanele și le-am îngropat
La căpătâiul morților mei.
Numele meu este sădit în vatra satului-
Din el cresc flori de câmp și mărăcini.
Ah, trecerea mea prin valurile așteptărilor!
Niciodată nu am luat mai mult decât nimicul.
Am ajuns la capătul Regatului deșertăciunilor;
Cu ochii mei plâng iarna,
Cu părul meu bate vântul.
Din toate prăpăstiile m-am ridicat femeie.
La malul mării am scris cea mai frumoasă scrisoare de dragoste,
Niciodată însă nu am trimis-o mai mult decât cu gândul.
Pe vârf de munte mi-am uitat piatra care îmi
Închidea fereastra inimii,
Prin gropi, pe drumuri, prin pustiu, am adormit cu îngerii în pumni
Și nimeni, niciodată n-a pângărit numele meu.
Sunt un om al încercărilor-
Port semnele singurătății pe trup.
Nu cunosc fuga din neant,
Știu doar mersul nopții prin sângele meu,
Precum acest poem care se naște
Dintr-o mare nesfârșită bucurie
Care, nu știu,
Nu știu de ce atât de mult mă Adâncește în abisul înnoptărilor,
Căci iată, este dimineață, plouă,
Îmi aud inima cum bate
Și știu că din durerea care va veni
Voi zămisli un poem cu nume de prunc.
Sunetul ploii mă inundă,
Tremură mâinile mele.
Oglinda mea de apă se sparge în cuvinte.
©Luminița Amarie
