Din hăuri chem tăcerea, să vină înapoi.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Mă torturează gândul și-un dor nebun de noi.
Vin iarăși zile goale, sărace fără tine,
Prin patul meu, pustie, voi adormi plângând.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Prin tine simt sfârșitul și tot te port în gând.
Cuvinte goale, fade, rămân printre ruine.
Am să te scriu prin vise, străine, efemere,
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Azi umbra îți sărut schițând priviri stinghere.
Am să te-aștept iubite, prin nopți cu vise line,
Și nimeni nu va ști de ce sunt tristă-ntruna.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Ești dorul meu nebun, acum și totdeauna.
Tristețea mea săracă, va rupe din destine,
Mă va-ntreba pământul de ce nu pot iubi.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Dar tu-mi rămâi același, tu glasul inimii.
Pierdută sunt prin lumea ce-am lepădat din vine,
Cu gând că tu-mi rămâi, cu mine vei zbura.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
De ce nu vii spre mine? Tu nu vrei lumea mea!
În nopțile pustii mă voi gândi la tine,
Când nici măcar cuvântul n-a ști să te mai cheme.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Că te-am avut iubite, prin vise și poeme.
© Luminita Amarie
